Caracterul biruinţei. J. T. Mawson

Categorie: Invataturi biblice
 

Victoriile obţinute de judecători nu au fost niciodată de natură războinică, adică nu au fost victorii de cotropire, ci duşmanii lor au căutat să le distrugă libertatea şi să le răpească partea de moştenire, care le-a fost dată de Dumnezeu. Fiecare bătălie, care a fost dusă de aceste căpetenii ale lui Israel, a avut drept scop să menţină existenţa naţională şi să apere proprietatea lor.

Intenţia lui Dumnezeu a fost ca poporul Său să fie totdeauna biruitor. Când au trecut Iordanul, Dumnezeu a fost cu ei în puterea atotputerniciei Sale şi, dacă mai departe ar fi fost ascultători, n-ar fi fost posibil să fie pus pe spatele lor nici un jug. Însă ei s-au întors de la El şi astfel au cules roadele amare ale decăderii lor. Ei s-au dedat păcatelor şi idolilor celorlaltor popoare şi astfel au ajuns în robia lor. Dumnezeu, care i-a bătut odinioară pe egipteni şi i-a dat lui Israel ţara făgăduită, este şi astăzi Acelaşi; El ne-a adus eliberarea şi ne-a dăruit o moştenire nestricăcioasă şi care nu se poate veşteji. Aceasta este ceea ce vesteşte Evanghelia, iar toţi cei care au primit-o se pot bucura de marele Salvator, care „prin moarte l-a desfiinţat pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi i-a eliberat pe toţi aceia care, prin frica de moarte, erau supuşi robiei toată viaţa lor“ (Evrei 2:14-15 ).

Această eliberare de sub puterea diavolului a lucrat ca noi să putem intra în stăpânirea şi savurarea bogăţiilor minunate, care ne-au fost dăruite în şi cu Hristos.

Suntem însă atenţionaţi să rămânem tari în această libertate de care am avut parte, căci pericolul de a ajunge sub un jug de robie este totdeauna prezent. De fiecare dată când inima merge după lucrurile lumii acesteia şi după carne, vom fi robiţi ca şi fiii lui Iacov şi vom fi robii acelora pe care îi urmăm. Prin aceasta, slujba şi mărturia noastră sunt paralizate, noi înşine suntem nefericiţi şi nefolositori altora.

Dacă stăm tari în libertatea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu, având ochi simpli şi inimă neîmpărţită, atunci suntem în stare să ne împlinim înalta noastră chemare de martori ai lui Hristos şi să câştigăm pentru El noua ţară, căci orice suflet care va fi mântuit prin mărturia noastră reprezintă o nouă porţiune din ţară, care este luată de sub puterea duşmanului şi câştigată pentru împărăţia Domnului şi pentru proslăvirea Lui.

Secretul libertăţii creştine

Domnul ne-a eliberat de sub jugul satanei şi al păcatului, aşa că noi ne putem pune în întregime la dispoziţia lui Dumnezeu (compară Romani 6:13 ). Acesta este secretul unei vieţi fericite în libertatea creştină, căci, dacă ne supunem jugului Său, devenim liberi de oricare alt jug. Jugul Său nu este greu şi nu apasă asupra noastră, ci din contră, este uşor. Dacă ne predăm lui Dumnezeu, ne predăm Unuia a cărui dragoste nemărginită S-a arătat faţă de noi în moartea lui Isus. Sângele Său, prin care am fost salvaţi, este garanţia şi semnul unei iubiri care este aşa de mare încât nu o putem înţelege pe deplin. Cunoaşterea acestei iubiri ne constrânge să nu mai trăim pentru noi înşine, ci pentru Domnul, care ne-a iubit aşa de mult.

Un punct important

În istoria de odinioară a lui Israel găsim o particularitate care ne atrage atenţia: citim în 1. Împăraţi 6 că de la eliberarea din Egipt şi până la construirea Templului prin Solomon au trecut 480 de ani. Din vorbirea lui Pavel înaintea iudeilor (Faptele Apostolilor 13 ) reiese de fapt un număr de 573 de ani; deci între cele două relatări există o diferenţă de 93 de ani.

Necredinciosul ar putea ridica întrebări cu privire la inspiraţia divină a Bibliei la auzul acestei contradicţii - o nepotrivire care ar fi fost evitată chiar şi de atenţia omului obişnuit. Dar tocmai în ceea ce omul necredincios vede o contradicţie, cel care se lasă îndrumat de Dumnezeu găseşte o învăţătură importantă:

Construcţia templului prin Solomon a corespuns intenţiilor lui Dumnezeu, pe care El le-a avut cu poporul Său. El i-a răscumpărat, ca să trăiască pentru El şi să-I pregătească o locuinţă (Exod 15:2 ). Însă în cei 93 de ani, în care au slujit duşmanilor Lui şi ai lor, nu au trăit sub domnia Domnului. Aceasta nu a corespuns planului propriu-zis al lui Dumnezeu cu ei şi de aceea, în numărarea anilor, El nu a inclus aceşti ani trişti.

În Faptele Apostolilor dimpotrivă, apostolul Pavel a vrut să arate ascultătorilor săi că numai Hristos trebuie să devină speranţa lor. Pavel le-a arătat că toţi, în afară de El, au eşuat. Chiar şi David, eliberatorul lor cel mai mare şi mândria lor, a trebuit să moară şi să vadă putrezirea. Aceasta era partea responsabilităţii lor şi de aceea anii ratării sunt socotiţi aici, pentru ca Hristos cel înviat, în desăvârşirea Lui şi în victoria Sa asupra tuturor duşmanilor, să poată ieşi în evidenţă într-o opoziţie binecuvântată faţă de ceea ce s-a petrecut înaintea Lui.

Cei 93 de ani care lipsesc în calculele lui Dumnezeu, când este vorba de hotărârile Sale cu poporul Său, par să fie constituiţi după cum urmează:

8 ani sub împăratul Mesopotamiei (Judecători 3:8 )
18 ani sub împăratul Moabului (Judecători 3:14 )
20 de ani sub împăratul Canaanului (Judecători 4:2 )
7 ani sub Madian (Judecători 6:1 )
40 de ani sub împăratul filistenilor (Judecători 13:1 ).

În capitolul 10, versetul 8 mai găsim şi apăsarea din partea amoniţilor, timp de 18 ani, însă aici se spune clar că aceasta a avut loc de partea cealaltă a Iordanului (deci nu în ţara făgăduită); de aceea nu trebuie luaţi în considerare în acest calcul.

Dacă aceasta este adevărata explicaţie pentru o contradicţie aparentă (şi noi credem că ea există), atunci ea ne învaţă ceva foarte important: toate zilele, care nu sunt trăite sub conducerea lui Dumnezeu, sunt zile pierdute. Nu trăim realmente sub conducerea Lui, dacă ne găsim încă sub robia duşmanilor noştri. Abia când sufletul nostru este eliberat, iar Hristos şi lucrurile Lui au prioritate în viaţa noastră, putem spune că trăim cu adevărat sub domnia Sa. Toate celelalte sunt moarte şi pierdere.

Toate acestea vor deveni vizibile înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, când lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă. Atunci vom vedea că fiecare zi, pe care am trăit-o pentru lume, carne, satana sau oricine altcineva şi nu pentru Hristos, a fost o zi pierdută. „Dacă lucrarea cuiva va fi mistuită, el va suferi pierdere; însă el va fi mântuit, dar aşa, ca prin foc“ (1. Corinteni 3:15 ).

Este bine să ne gândim cu seriozitate la aceste lucruri importante şi să ne amintim că ne mai stau puţine zile la dispoziţie. Venirea Domnului este gata să aibă loc; atunci El, prin puterea Sa elibera-toare, ne va muta în fericirea veşnică a Casei Tatălui şi, când vom privi înapoi la drumul pe care am mers, va trebui să aşezăm cuvântul PIERDERE peste orice zi şi peste orice oră, în care Hristos nu a ocupat locul întâi în viaţa noastră, căci atunci vom vedea lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu.

Este clar că numai o viaţă sub conducerea Sa este o viaţă adevărată, că numai aceasta are valoare pentru veşnicie. Lumea gândeşte complet altfel în privinţa aceasta şi carnea din noi vrea să ne inspire şi să ne facă să credem că se merită să savurăm mai mult plăcerea, comoditatea, asemănarea cu lumea, lauda, banii şi desfătarea; însă în adâncul inimii noatre ştim şi, conduşi de Duhul, recunoaştem foarte clar că marile lucrări ale oamenilor vor fi nimicite odată, în timp ce lucrarea pentru Domnul nu va fi în zadar niciodată. Pământul şi lucrurile lui vor fi nimicite; moştenirea noastră şi lucrurile divine sunt dimpotrivă preţioase şi nepieritoare.

Păstrarea poziţiei

Pentru orice copil al lui Dumnezeu este posibil, ca un bun soldat al lui Isus Hristos, să lupte împotriva duşmanului şi să urmeze cu curaj steagul mărturiei Domnului. Din păcate, această adevărată luptă creştină este foarte rară în discuţiile noastre. Suntem în stare să luăm sabia în mână şi să atacăm abia când biruinţele, despre care vorbim, au fost câştigate.

Ca să biruim lumea, trebuie „să păstrăm poziţia“ faţă de duşmanul care încearcă să cucerească orice palmă de loc în inima noastră şi să ne facă nefolositori pentru Domnul. Pe scurt: noi trebuie să fim dependenţi de Hristos. Putem să ne simţim slăbiciunea şi neputinţa de a face ceva pentru Mântuitorul pe care Îl iubim, însă ne putem ţine strâns de El; pentru cei care fac lucrul acesta, nimic nu este imposibil. Oricum, pentru aceasta, legătura noastră cu El trebuie să fie intactă.

Când un general porneşte cu soldaţii săi împotriva duşmanului, trebuie să ţină permanent legătura cu trupele de întărire. El va fi biruit, dacă uită lucrul acesta, căci acolo se găseşte hrană, muniţie şi tot ceea ce îi trebuie. Duşmanul va folosi toată puterea, ca să-l împrejmuiască şi să-l izoleze de trupele de întărire. De aceea trebuie să păstreze cu orice preţ această legătură, căci, dacă este neglijent în privinţa aceasta, toată vitejia şi entuziasmul oamenilor lui sunt zadarnice.

Şi noi trebuie să rămânem în legătură cu baza noastră de operare, dacă vrem să fim victorioşi. Diavolul este un duşman înfrânt şi el foloseşte toate mijloacele, ca să ne despartă de acest izvor; de aceea avem atenţionarea că este absolut necesar ca din toată inima să depindem de Domnul Isus, căci tot ajutorul nostru este numai în El. Domnul ne este absolut necesar, dar şi atotsuficient şi nu putem cădea, dacă ne ţinem de El. Datoria noastră este:

- să ne punem la dispoziţia lui Dumnezeu (Romani 6:13 )
- să ne alipim de Domnul (1. Corinteni 6:17 )
- să umblăm în Duhul (Galateni 5:16 ).

Atunci vom fi biruitori glorioşi prin Acela care ne-a iubit.

sursa: https://comori.org/