Capitolul 9. Mijlocitorul F. W. Grant

Categorie: Invataturi biblice
 

Marele Preot potrivit pentru noi este deci, cum spune apostolul, „despărţit de păcătoşi” (Evrei 7:26 ), cei sfinţiţi prin sângele Lui fiind „desăvârşiţi pentru totdeauna” (Evrei 10:14 ), pentru ca, „odată curăţiţi”, „să nu mai aibă cunoştinţă de păcate” (Evrei 10:2 ). Dar această ultimă expresie nu semnifică „să nu mai cunoaştem păcatul” (anume comiterea lui), ci că avem cunoştinţă despre eficacitatea acelei lucrări care rămâne pururea înaintea lui Dumnezeu pentru noi. Nu există nici un moment de întrerupere în aceasta.

Atunci cum este cu păcatele comise după întoarcerea la Dumnezeu? Oare, simplu, nu sunt luate în seamă? Cu siguranţă lucrul acesta este imposibil: atât Scriptura cât şi propria noastră experienţă ar respinge un asemenea gând lipsit de sfinţenie. Faptul că poporul lui Dumnezeu are adesea mult de suferit din pricina propriilor păcate este cunoscut tuturor. Scriptura este plină de asemenea exemple şi o afirmă doctrinar în modul cel mai clar. Astfel, „dacă chemaţi ca Tată pe Cel care judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui”, spune apostolul Petru, „purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre; căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur aţi fost răscumpăraţi ... ci cu sângele scump al lui Hristos” (1. Petru 1:17-19 ). Şi, din nou, spune: „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Şi dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?” (1. Petru 4:17-18 ).

Astfel există o judecată specială care se desfăşoară asupra poporului lui Dumnezeu în prezent; o judecată atât de necesară, încât se spune că datorită ei cei îndreptăţiţi scapă cu greu: desigur, nu datorită vreunei incertitudini cu privire la îndreptăţire, ci, simplu, pentru că este atât de mult de făcut în direcţia menţinerii sfinţeniei lui Dumnezeu. Apostolul Pavel, de asemenea, vorbeşte în cuvinte chiar mai tari corintenilor: „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar, când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, ca să nu fim condamnaţi odată cu lumea” (1. Corinteni 11:31-32 ).

Acestea sunt, într-adevăr, cuvinte categorice, destinate celor cărora lucrarea lui Hristos le slujeşte în maniera deplină şi absolută pe care tocmai am văzut-o. Deci această lucrare nu înlătură necesitatea unei asemenea judecăţi. Nu, ci mai degrabă o asigură. Să observăm bine că este judecata Tatălui: „dacă chemaţi ca Tată pe Cel care judecă fără părtinire” (1. Petru 1:17 ). În judecata finală a mâniei, nu Tatăl este Cel care judecă: „Căci Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5:22-23 ). Judecata Tatălui priveşte „pe orice fiu pe care-l primeşte”; astfel că, „Suferiţi disciplina! Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl?” (Evrei 12:6-7 ).

Ce binecuvântare este să ştim şi cât de solemn este să realizăm că păcatul unui copil al lui Dumnezeu este împotriva Tatălui şi că dragostea implicată în această relaţie este chemată la lucru aici - dragoste care acţionează „pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui” (Evrei 12:10 ). Este imposibil ca El să trateze păcatul cu uşurinţă; iar în final, oricăruia din ai Săi îi va fi imposibil să-l trateze cu uşurinţă. Harul rămâne peste noi; şi pentru că harul rămâne, păcatului nu-i este permis să stăpânească peste aceia care sunt obiectul harului.

Dar pentru că întreaga problemă a păcatului unui credincios este între Tatăl şi copilul Său, nu trebuie să ne imaginăm că Hristos nu are a face cu ea. Lucrarea de preot a fost atât de complet împlinită, încât, în această privinţă, nu mai are nimic de făcut: El şade, pentru că lucrarea este terminată. Dar ca Fiu peste casa lui Dumnezeu, preoţia nu reprezintă toată lucrarea Lui. Copiii lui Dumnezeu sunt puşi în mâna Lui, care este Întâiul-născut dintre mai mulţi fraţi; şi în orice lucru care-i priveşte, El Îşi are locul şi rolul necesar. Astfel că, „dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor: pe Isus Hristos cel drept. El este ispăşirea pentru păcatele noastre” (1. Ioan 2:1-2 ).

Cel din urmă este fundamentul şi justificarea harului exprimat în cei dintâi. Isus Hristos este cu adevărat Mijlocitorul potrivit, fiind ispăşirea pentru noi; şi aici „Isus Hristos cel drept” Se manifestă din plin, iubirea şi îndreptăţirea făcându-ni-se deopotrivă cunoscute în El. Aici se găseşte însuşi caracterul de Mijlocitor (avocat, apărător, ajutor) sau Paraclet - anume „de partea noastră” (Psalmul 124:2 ) sau „în ajutorul nostru” (Evrei 2:18 ), după semnificaţia ambelor expresii; şi aceasta într-o relaţie naturală cu faptul că-I suntem daţi Lui. Aflându-ne în sarcina Lui, Se ridică în favoarea noastră ca garant şi dovadă pentru ambele părţi, a lui Dumnezeu şi a noastră, făcând din cele două, una. Pe pământ, Duhul lui Dumnezeu este Paracletul nostru, mijlocind pentru noi, deşi cu suspine negrăite. În cer, Hristos este Paraclet ca însăşi vocea noastră, dar infinit superior oricărei exprimări a noastre. Ce adăpost avem în El! Doi Martori sunt aici în sprijinul nostru, fiecare de o perfecţiune absolută şi ascultaţi în totul de Acela căruia Îi vorbesc. Cât de eficientă trebuie să fie această mijlocire pentru noi!

De asemenea, cât de bine este să ştim că, „dacă cineva a păcătuit”, nu dacă cineva s-a pocăit, „avem la Tatăl un Mijlocitor” (1. Ioan 2:1-2 ), în cazul lui Petru, sigur considerat ca tipic, Hristos mijloceşte înainte ca el să păcătuiască; şi cât de atentă este această mijlocire: „M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa”. Fiindu-i necesar să înveţe şi să-i fie înfrântă încrederea în sine, Petru n-a fost cruţat de acea experienţă. Lui Satan îi este îngăduit să-l cearnă. Dar ochiul binevoitor al Domnului - cum i-a fost dat lui Petru să vadă la momentul critic - urmărea rezultatul cu neobosită grijă şi dirija toate spre sfârşitul prevăzut. Cunoaşterea de către noi înşine - exerciţiul atât de necesar privind binele şi răul - este ceva de care El nu poate cere să fim scutiţi; dar finalul este sigur şi suntem invitaţi să realizăm puterea şi grija pe care putem conta în orice timp, fără nici o umbră de teamă.

Păstrarea comuniunii este preocuparea neîntreruptă a Mijlocitorului nostru. Pentru aceasta, cunoaşterea de sine este o necesitate. Dacă aceasta ne-o vom însuşi asemenea lui Simon Petru, depinde de noi ca să spunem. Presupun că toţi am avut mult de învăţat din asemenea experienţe dureroase; dar sigur că există şi o cale mai bună. Ne putem aminti că Petru - chiar dacă numai un moment - s-a opus spălării picioarelor, atât de necesară lui şi nouă tuturor; şi tot independenţa, sub orice înfăţişare plăcută, se opune căii lui Dumnezeu cu noi, ceea ce ne condamnă la o asemenea disciplină dureroasă. Domnul este singura noastră necesitate, acum şi întotdeauna. înţelepciunea este cu El şi trebuie s-o găsim în El; dacă este pe drumul crucii, nu trebuie să ne mire, chiar dacă El Însuşi a purtat toată povara acolo.

În adevăr, crucea este plinătatea înţelepciunii pentru noi. Ea reprezintă judecarea omului şi manifestarea şi gloria lui Dumnezeu. Dacă o acceptăm ca pe o înlăturare a eului nostru şi a oricărui lucru în care eul se glorifică, vom găsi că ea a înlăturat tot ceea ce ar împiedica progresul sigur şi constant. Apoi Hristos va fi al nostru cu toată plinătatea Lui, pentru ca să scoatem din ea în orice nevoie care ar putea apare. S-o luăm aşa cum spune apostolul: „în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El” (Coloseni 2:9 ). Aici se află resursa porţiei zilnice de luat cu noi, dar, pentru aceasta, judecata de la cruce trebuie acceptată integral. Astfel, în această cruce, Hristos este în întregime pentru noi - tot ceea ce Dumnezeu este aici arătat în El.

Aceasta este o lecţie pentru toţi. Mijlocitorul este cu Tatăl, ca să putem trage învăţătură chiar din greşelile noastre, deşi aceasta s-ar face în ruşine şi în lacrimi amare de pocăinţă. Apărarea Sa nu constă în a cruţa la noi ceea ce este necesar pentru aceasta, ci în a-Şi atinge deplin scopul cu noi, spre gloria lui Dumnezeu. Aici se află cea mai tandră iubire, siguranţă şi mângâiere divină - tandreţe, dar nu moliciune; şi nu există altă cale de a fi binecuvântaţi, decât predându-ne cu totul în mâinile Lui. Nu putem să nu ne amintim că aceste mâini au fost străpunse pentru noi şi că pentru El n-a fost alt drum decât cel al crucii.

sursa: https://comori.org/