Categorie: Invataturi biblice
Domnul, văzut ca „Ultim Adam”, ne introduce în mod necesar în lucrarea Lui ispăşitoare, pentru că seminţia peste care este Cap, deşi este o creaţie nouă, este o seminţie de oameni - dintre aceia implicaţi în căderea capului dintâi şi care au adăugat la aceasta propriile şi nenumăratele lor fărădelegi. De aceea, aici devine aparent ceea ce este El ca Hristos -„Mesia”, „Unsul”: pentru că această ungere priveşte lucrarea Lui oficială şi (în afară de ungerea stâlpului din Betel de către Iacov) prima menţionare a ungerii în Scriptură apare în legătură cu preoţii (Exod 28:41 ; 29:7 ). Iar marele preot este în mod distinct, chiar şi între aceştia, „preotul care este uns” sau Mesia-preotul.
După falimentul preoţiei, împăratul devine în mod specific „unsul Domnului”; iar în cele ce urmează ne vom opri cu atenţie asupra unirii preotului cu împăratul, simbolic reprezentată în Melhisedec. Tot aşa şi pentru Hristos, preoţia a precedat în mod necesar împărăţia, istoria mergând paralel cu doctrina. Nu este necesar să vorbim aici despre profetul care (asemenea cazului lui Elisei) era uns uneori, dar, prin natura chemării lui, aceasta se întâmpla mai rar. Hristos, cum ştim, uneşte în Persoana Lui toate aceste trei slujbe, dar cea dintâi dintre ele şi cea fundamentală este a preoţiei.
Preotul, într-un fel ideal, era cel care se prezenta înaintea lui Dumnezeu pentru alţii: pentru aceia care nu se puteau apropia aşa cum făcea el. Pentru această slujbă erau două cerinţe: întâi, starea personală potrivită pentru o asemenea apropiere. Această stare era prefigurată sub Lege prin acel veşmânt simplu, de in, în care exclusiv se putea intra în Locul Preasfânt; în timp ce oriunde s-a comis păcat (deci şi în cazul marelui preot, atât timp cât nu era decât „imaginea celui adevărat” - Evrei 9:24 ) era necesar sângele jertfei pentru ispăşire.
Între sărmanii oameni, Adevăratul Preot nu a putut fi găsit. El, care „este chemat de Dumnezeu” (Evrei 5:4 ), este Cel căruia, deşi Om, Dumnezeu I-a putut spune, „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut” (Evrei 5:5 ). În El, ca „Întâi-născut dintre mai mulţi fraţi”, începe o nouă umanitate pentru Dumnezeu, deschisă intrării tuturor oamenilor, dar pe poarta smerită a unei naşteri din nou. Pe aceştia îi apără El şi aduce jertfă în calitate de Cap şi Reprezentant al lor; pentru aceştia şi nu pentru lume mijloceşte El, neexcluzând pe nimeni de la binecuvântare. Credinţa poate oricând să-l apropie pe străin şi să-l unească cu poporul lui Dumnezeu. Nimeni nu a fost lăsat vreodată afară din voia lui Dumnezeu, cum poartă mărturie însăşi dispensaţia Legii; iar Rut şi Rahab sunt exemple care ne atenţionează în acest sens. Acum, sub Evanghelie, credinţei îi sunt oferite toate privilegiile Casei lui Dumnezeu. Vălul este rupt, iar Dumnezeu Se află în lumină, acolo unde sângele lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, curăţeşte de orice pată a păcatului pe cei care intră.
Dar privim acum la Preotul Însuşi, a cărui chemare la Preoţie se întemeiază pe natura Lui de Fiu al lui Dumnezeu, după cum spune apostolul atât de clar. El „nu Şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut”. În acest verset, recunoaşterea Lui ca Fiu al lui Dumnezeu - Întâiul-născut şi nu Singurul-născut, altfel nu s-ar spune „astăzi” - se înţelege conform argumentului că şi Dumnezeu Îl recunoaşte ca Mare Preot; şi astfel apostolul citează pasajul din Psalmul 110 ca fiind similar în importanţă: „Şi, cum zice iarăşi într-alt loc: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”.
Totuşi, unii neagă această argumentaţie. „Cele două citate”, spune Moli, „nu exprimă aceeaşi idee; nici citatul întâi nu este amintit pentru a dovedi că Hristos este un Mare Preot; ci pentru a aminti, simplu, relaţia anterior dezvăluită, aceea că Dumnezeu, care a încredinţat lui Hristos demnitatea preoţiei, Îl susţine pe acest Uns ca Tată”.
De fapt, la prima vedere, cuvintele apostolului pot părea neclare. Faptul că gloria „o are de la Cel ce I-a zis” nu înseamnă în mod necesar că „o are pentru că I-a zis”. Cu toate acestea, apostolul foloseşte aceeaşi formă de exprimare în capitolul 7 (referindu-se la al doilea citat) cu cea folosită aici, în primul citat: „Isus S-a făcut preot prin jurământul Celui ce I-a zis: „Domnul a jurat şi nu Se va căi: Tu eşti preot în veac”. Aici, desigur, nu apar şi nici nu se presupun dubii: în aceasta constă diferenţa. Ea arată cel puţin că forma de exprimare nu este împotriva sensului.
În continuare, relaţia lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, dezvăluită anterior, s-a arătat deja în capitolul 2 că este în legătură cu preoţia Lui: deoarece acolo ni s-a spus că acei „mulţi fii” pe care Dumnezeu îi aduce la glorie sunt toţi „dintr-Unul” înaintea Lui: „De aceea, El nu Se ruşinează să-i numească fraţi”. Şi deoarece aceşti „copii pe care I i-a dat Dumnezeu” sunt „părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe Diavolul, şi să-i izbăvească”. Astfel „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului”.
Sigur că aici se află un lung şir de argumente legate între ele, pentru a arăta relaţia pe care poziţia lui Hristos de Fiu al lui Dumnezeu o are cu Preoţia Lui.
Pentru actul ispăşirii, ca şi pentru compasiune (despre care vorbeşte ultimul verset al capitolului 2), Hristosul Mare Preot trebuie să fie făcut asemenea fraţilor Lui. Fraţii Lui sunt fiii numeroşi ai lui Dumnezeu, pe care El îi aduce la glorie; de aceea trebuie să fie Fiu al lui Dumnezeu în natură omenească. A-L recunoaşte aşa implică şi a-L recunoaşte ca Preot-Mijlocitor pentru ei.
Faptul că El este atât Fiu al lui Dumnezeu, cât şi Împărat şi că citatul din Psalmul 2 are legătură cu aceasta nu contravine deloc unei asemenea vederi. Al doilea citat, care-I afirmă direct Preoţia, leagă în mod expres aceste două lucruri. El este un preot după rânduiala lui Melhisedec; un preot aflat pe tron (Zaharia 6:13 ); un împărat având blândeţea preoţească, un sprijin pentru cei păcătoşi şi aflaţi în nevoie; un Preot cu autoritate imperială şi mai mult decât imperială. Cât de dulce şi de potrivit se îmbină aceste două lucruri în El! Că fiind Slujitorul harului preoţesc, I S-a încredinţat toată puterea! Dar aici, în mod clar, preoţia este cea care trebuie să vină mai întâi şi să aşeze temelia. Ea trebuie să înceapă în umilinţă şi durere, cum arată apostolul. Fiul lui Dumnezeu trebuie să înveţe ascultarea pe o cale stranie, a suferinţei. Acel Singurul Desăvârşit trebuie să fie perfectat în mod oficial ca Autor al eternei mântuiri pentru toţi aceia care Îl ascultă. El strigă „către Cel ce putea să-L scape din moarte”, nu „de” ea şi este „ascultat din pricina evlaviei Lui” (Evrei 5:7-9 ). Înviat din morţi, El este „numit de Dumnezeu Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec” (v.10) - salutat ca învingător încununat.
Acest drum începe pe pământ şi se termină în cer. Pe pământ, El a făcut ispăşire (Evrei 2:17 ), S-a adus jertfă pe Sine (Evrei 7:27 ) într-un trup pregătit (Evrei 10:5 ), printr-o singură jertfă făcând desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei sfinţiţi (Evrei 10:14 ). Apoi, înviat din morţi, cu puterea acelui sânge a cărui acceptare fusese afirmată deschis, a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum pentru noi înaintea lui Dumnezeu (Evrei 9:24 ). Dar trebuie să privim mai îndeaproape fazele realizării unui drum atât de necesar şi de fructuos pentru noi.
Domnul, sfârşind perioada celor 30 de ani de viaţă privată în care îşi împlinise responsabilitatea personală ca Om înaintea lui Dumnezeu, Se consacră acelei lucrări în favoarea altora, pentru care venise, tocmai prin botezul luat din mâinile lui Ioan. El este „botezat în moarte”, al cărei simbol binecunoscut este Iordanul; iar aceasta implică pentru El atât sacrificiul cât şi preoţia. De aceea Ioan Îl proclamă drept Mielul de jertfă, în timp ce, ca Preot, este uns cu Duhul; vocea Tatălui proclamându-I calitatea care, după cum am văzut, Îl marchează ca Preot adevărat - de Fiu Preaiubit al Său. De aici începe apoi slujirea Lui, caracterizată de întregul har pe care îl implică preoţia şi de acele lucrări ale puterii reprezentând pecetea autentică a investiturii Lui de Uns al lui Dumnezeu.
Ca Fiu al lui Dumnezeu, El este de asemenea şi Profetul; Dumnezeu Însuşi acum, ca niciodată, vorbeşte în mijlocul oamenilor şi ca Om, făcând desăvârşită intimitatea acestui har. Dar pentru aceasta, paşii Lui trebuie să calce pe drumul Calvarului. Fiecare cuvânt este în acest sens o evanghelie; fiecare faptă de putere este o anticipare a învierii din morţi. Vocea glorioasă trebuie redusă la tăcere, Cel Puternic răstignit prin slăbiciune, Preotul oamenilor să Se ofere pe Sine sacrificiu, Fiul lui Dumnezeu să sufere ca Fiu al omului, Sămânţa femeii să-Şi pună călcâiul muşcat pe capul Şarpelui. Este un conflict între bine şi rău, în care tot avantajul puterii este de partea răului. Victoria este câştigată prin suferinţă în locul îngrozitor în care focul lui Dumnezeu a cercetat deopotrivă toate teritoriile lăuntrice şi nu s-a putut afla scăpare decât pe fundamentul absolutei perfecţiuni - o ardere-de-tot de bun miros. El a fost „ascultat din pricina evlaviei Lui”. N-a putut fi har în cazul Lui, ci numai dreptate, care L-a scos şi L-a îndreptăţit la învierea din morţi.
L-am văzut astfel îmbrăcat cu haina de in alb şi curat, înainte de a intra în Locul Preasfânt; mai mult chiar, oferindu-Şi sângele: pedeapsa cuvenită omului executându-se asupra Lui. Pedeapsa a constat în moarte şi în părăsirea de către Dumnezeu - pedeapsă în cârmuire şi pedeapsă rezultat al firii Lui - a unor ochi prea curaţi pentru a putea privi nelegiuirea şi păcatul. Astfel, obstacolul - nu de a intra (pentru că El totdeauna a putut să intre), ci de a aduce în Locul Preasfânt - a fost îndepărtat: şi aceasta înseamnă, desigur, intrarea Lui oficială ca Preot pentru alţii. Astfel, tocmai sângele jertfei pentru păcat (exclusiv atunci când se află în plinătatea caracterului ei) deschide drumul spre Locul Preasfânt al lui Dumnezeu. Pentru că păcatul fiind îndepărtat, Dumnezeu este liber să Se apropie de oameni, liber să admită oamenilor apropierea de El: dragostea divină este nestingherită.
Înainte de a Se înălţa să-Şi ia locul înaintea lui Dumnezeu în favoarea noastră, ispăşirea a avut loc pe pământ şi învierea a proclamat îndreptăţirea tuturor celor care urmau să creadă în El. „A intrat odată pentru totdeauna în Locul Preasfânt ... după ce a dobândit o răscumpărare veşnică” (Evrei 9:12 ). În contrast cu jertfa pentru iertarea anuală şi cu intrările anuale ale preoţilor iudei în Locul Preasfânt, a căror eficacitate ţinea doar un moment, El a intrat odată pentru totdeauna în acest Loc, nemaifiind necesar să repete vreodată un sacrificiu a cărui valoare se păstrează neîncetat înaintea lui Dumnezeu.
Tocmai intrând în felul acesta, „a fost numit de Dumnezeu Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec”; iar aici sunt de remarcat mai multe lucruri care alcătuiesc împreună imaginea prezentată în simbol.
Să observăm mai întâi că cele două cuvinte din Evrei 5 , traduse deopotrivă în versiunea obişnuită cu „chemat”, nu sunt deloc identice. Al doilea cuvânt (v.10) apare „numit”, dar ar fi fost mai bine redat cu „adresat”, „salutat” sau „întâmpinat”, pentru că nu exprimă sensul de chemare la o slujbă, iar preoţia Domnului nu a început după împlinirea lucrării Lui. În modul cel mai sigur El era Mare Preot atunci când „S-a adus jertfă pe Sine Însuşi” (Evrei 7:27 ), iar pasajul de aici nu infirmă aceasta. Însă tocmai în înviere preoţia Lui capătă caracterul prin care Melhisedec îl reprezintă - o preoţie imperială, neavând asupra ei nici o umbră a morţii.
O preoţie imperială este, cu siguranţă, după rânduiala lui Melhisedec; şi de două ori se accentuează numele Lui: „Împărat al dreptăţii”, apoi „Împărat al Salemului”, adică „Împărat al păcii”. Acesta este lucrul asupra căruia stăruieşte apostolul în primul rând. Unii au pierdut din vedere acest fapt, deoarece împărăţia omenească a Domnului nu a sosit încă; dar suntem în „împărăţia Fiului dragostei Lui” (Coloseni 1:13 ), iar Epistola către Evrei subliniază poziţia Lui ca Fiu peste casa lui Dumnezeu (Evrei 3:6 ). Cu siguranţă, El este un Preot Împărătesc: având puterea în mâini şi exercitând-o cu grijă şi cu blândeţe preoţească; având îndreptăţirea şi pacea drept caracteristici ale guvernării Lui.
Apoi El „rămâne preot în veac”; şi cum Melhisedec este prezentat istoric fără predecesor şi fără succesor, fără început al zilelor sau sfârşit al vieţii, prin aceasta este (în tip) „asemănat cu Fiul lui Dumnezeu” (Evrei 7:3 ). Levi, cum ne aminteşte apostolul, a dat zeciuială în Avraam acestui preot mai mare; şi astfel preoţia levitică este prefigurată în relaţia ei cu antetipul Melhisedec.
De asemenea, apare izbitor faptul istoric că Melhisedec nu a adus nici o jertfă, ci „a adus pâine şi vin” (Geneza 14:18 ) pentru împrospătarea puterii omului credinţei. Apostolul nici nu comentează, nici nu remarcă acest fapt; ci continuă înfăţişându-L pe Hristos ca Slujitor al adevăratului cort, Sanctuarul ceresc unde, desigur, nu se aduc jertfe. Pâinea şi vinul nu pot înceta să vorbească inimilor noastre despre aducerea aminte a acelei jertfe oferite o singură dată, pentru ca să nu mai aducem altele decât lauda şi mulţumirea. Astfel, sub toate aspectele, Melhisedec îl reprezintă pe Hristos în relaţia cu noi acum. Faptul că există şi o aplicaţie pentru mileniu şi pentru relaţia lui Hristos cu Israel, este cu siguranţă adevărat; totuşi, toate legăturile din cartea Genezei impun mai degrabă relaţia creştină. În adevăr, oamenii după rânduiala aaronică, deşi ne arată în tip lucrarea care deschide Sanctuarul, nu au nimic de spus despre Sanctuarul deschis. De aceea Melhisedec poate completa un gol aici, fără a înlocui în vreun fel preoţia aaronică, în ori ce ne arată ea.
Şi tocmai aici s-a făcut greşeala de a-i atribui apostolului o doctrină după care Domnul nu a fost Preot pe pământ, nici chiar atunci când S-a jertfit pe cruce; spre directa contradicţie cu întregul sistem de simboluri.
Cuvintele apostolului diferă foarte mult de acest înţeles: „Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot, fiindcă sunt cei ce aduc darurile după Lege. Ei fac o slujbă care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti” (Evrei 8:4 ). El nu spune că Domnul n-a fost preot pe pământ; ci, după ce ni-L înfăţişează ca Slujitor al adevăratului Cort (în antetip), ne spune că dacă ar fi pe pământ, n-ar fi loc pentru El în cortul pământesc: pentru că acolo fiii lui Aaron împlinesc totul după lege. Sigur că nimic n-ar putea fi mai simplu decât o asemenea afirmaţie.
După ce păcatul a fost îndepărtat cu desăvârşire de orice sfânt al lui Dumnezeu, Preotul nostru Se află acum în cer pentru sfinţi, nu pentru păcătoşi; pentru slăbiciune, nu pentru păcat. Sacrificiul Lui este pentru păcătoşi; simpatia şi mijlocirea sunt pentru sfinţii aflaţi în mijlocul împotrivirilor şi al tentaţiilor unei lumi rele în care El poartă cu Sine, asemenea lui Melhisedec, daruri de mâncare pentru reîmprospătarea războinicului ostenit şi aduceri aminte de o nespusă valoare pentru cel expus ofertelor împăratului Sodomei: hrana celor puternici, care îi face aşa şi prin puterea căreia pot merge multe zile, asemenea lui Ilie la Horeb.
Dar Preotul nostru păstrează deschis şi Cortul, pentru ca să putem avea acces la Dumnezeu şi un refugiu în prezenţa Lui faţă de lumea prin care trecem. Cu perdeaua ruptă şi cu un Mare Preot peste casa lui Dumnezeu, suntem încurajaţi să ne apropiem cu inima deschisă şi cu o deplină siguranţă a credinţei.
sursa: https://comori.org/