Categorie: Invataturi biblice
Dacă titlul Domnului de Fiu al omului arată continuitatea umanităţii în El cu un caracter asemenea celui găsit în oameni în general - trup, suflet şi duh cu adevărat omeneşti - ne este cu atât mai necesar să realizăm, pe de altă parte, caracterul unic al acestei umanităţi în El - noua treaptă minunată pe care omenescul a dobândit-o în Persoana „Omului Hristos Isus”. Putem spune pe drept cuvânt că, dacă Îl cunoaştem ca fiind „Cuvântul făcut trup”, Îl cunoaştem în mod necesar şi ca fiind „Omul Unic”, fără seamăn şi deosebit de oricare altul. Faptul acesta este adevărat, dar nu constituie tot adevărul. Dacă acesta ar fi tot adevărul, nu am putea spune că omenescul a câştigat prin El o treaptă. El ar fi cu totul singur în aceasta: în acest sens nu ar putea avea „fraţi”; divinitatea radiind prin caracterul Său omenesc, este clar că nu ar putea fi împărtăşită: în această privinţă trebuie să rămână pentru totdeauna singur.
Dar Scriptura nu ne lasă cu o asemenea concluzie. Ea îmbină două titluri care-I aparţin ca om şi ca om unic, în aşa fel încât să ne asigure de câştigul nostru chiar din această singularitate; - acela că, prin harul divin, umanitatea noastră este ridicată la un nou plan în El, astfel încât Îl face într-un sens aparte „Întâi născut dintre mai mulţi fraţi” (Romani 8:29 ). Aceste două titluri sunt „Omul al Doilea” şi „ultimul Adam” - paralelă de antetip (şi contrastul atât de necesar) cu „primul Adam” (1. Corinteni 15:45, 47 ). După cum primul om avea să fie capul unei seminţii de oameni şi nu să rămână singur, ci să fie în fapt un „întâi născut dintre mai mulţi fraţi”, tot aşa este şi cu „Omul al Doilea”. Acesta este Cap al unei seminţii de oameni, dar al uneia noi; şi se spune despre El că este „ultimul Adam”, pentru că nu există un alt Adam care să-I urmeze, cum s-a întâmplat primului om. În El, gândul lui Dumnezeu cu privire la om se împlineşte deplin şi inima-I este complet satisfăcută.
Dar nu la cel din urmă Adam ne vom opri acum, ci la Omul al Doilea; ca „al Doilea”, ca un nou tip de om, aflat în contrast cu cel dintâi: „omul dintâi este din pământ, făcut din ţărână”, „omul al doilea este din cer”. Şi, corespunzător, „omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu; cel din urmă Adam, un duh dătător de viaţă”. Aceste diferenţe sunt în relaţie una cu alta: „cum este cel făcut din ţărână, aşa sunt şi cei din ţărână; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui făcut din ţărână, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc”.
Însăşi căderea omului dintâi a pregătit drumul pentru al Doilea; şi numai Acesta desfăşoară gândul lui Dumnezeu de la început şi-I îndreptăţeşte deplin plăcerea în fiii oamenilor. Omul al Doilea nu este pus în contrast doar cu cel căzut, ci şi cu omul dintâi, aflat în afara oricărei căderi, ca aici. Ce este pământesc prefigurează ceea ce este ceresc; dar în orice prefigurare, contrastul apare la fel de clar ca şi asemănarea.
Omul este un microcosmos, o lume în miniatură, în care se află încorporat tot ceea ce l-a precedat şi care în el este înălţat la o deplină perfecţiune naturală. Omul este cununa şi chintesenţa întregii Creaţii. Şi natura se înalţă către el în trepte succesive de progres, fiecare dintre acestea păstrând ce a fost mai înainte, în timp ce îşi transcende precedenta. Principiul de progres al lui Dumnezeu apare atât de clar în ansamblu, încât, deşi nu putem prevedea la fiecare punct la care ne oprim ce va fi dincolo (sau dacă va fi ceva), totuşi suntem pregătiţi să estimăm viitorul atunci când se apropie, să urmărim unitatea lucrării divine, să vedem cum sfârşitul s-a aflat înaintea Lui de la început şi cum un scop binecuvântat străbate toate lucrurile. Poate că nu va fi în zadar - chiar şi având înainte o asemenea temă - să privim înapoi spre început, înainte ca omul însuşi să fi fost pe pământ şi să aflăm chiar de la natură ceea ce ne poate învăţa despre supranatural şi despre felul cum Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos a guvernat secolele.
Scriptura depune mărturia unei dezvoltări treptate a creaţiei până la om. Şi aceasta fie că o privim în perioadele imense pe care ştiinţa le pretinde pentru o asemenea dezvoltare, ori doar în şase zile literale, fie că - probabil - ne putem permite să credem că ambele puncte de vedere au o măsură de adevăr în ele şi nu se exclud reciproc. Oricum, o dezvoltare există de la anorganic la organic, de la plantă şi animal până la om. Faptul acesta este atât de evident, încât s-a pretins că în această privinţă Moise este un evoluţionist. Cu siguranţă că el credea în progres; şi dacă privim creaţia cu suficientă atenţie, vom găsi că reprezintă un progres foarte ordonat; şi cele patru diviziuni în natura ei se pot îndreptăţi mult mai bine decât celelalte trei în care oamenii s-au obişnuit a crede, prin care omul este cufundat în regnul animal, iar ceea ce-l distinge rămâne ignorat şi dat deoparte.
Le putem numi „diviziuni”, deoarece Scriptura le deosebeşte clar: cele fără viaţă; cele vii; animalele cu viaţă şi suflet; omul cu viaţă, suflet şi duh. Fiecare dintre acestea preia în sine ceea ce a precedat-o şi îşi adaugă elementul distinctiv; care în cazul animalelor şi al omului se afirmă clar că sunt o nouă „creaţie”. Ne va fi de folos să le privim mai îndeaproape.
Materia fără viaţă sau anorganică stă la baza tuturor şi nu trebuie să ne reţină. În forma cristalului, anorganicul pare să vorbească despre organizarea pe care n-o va atinge niciodată: pentru că aici se află un hotar care nu poate fi trecut. Nu există viaţă decât din viaţă, este concluzia bine stabilită de ştiinţă.
Planta preia în sine materia lipsită de viaţă şi, printr-un proces particular fiinţelor vii, o transformă în viaţă. Din aceasta îşi făureşte ţesuturile, o multitudine de celule mici care se combină într-un fel cu totul minunat, pentru a alcătui o structură dintre cele mai complicate; fiecare ocupându-şi locul şi rolul printr-o diviziune a muncii şi printr-o unitate de interese, cum n-au fost vreodată depăşite în altă parte. Ne aflăm aici în faţa unui instinct anterior instinctului, a unei înţelepciuni care ţine de sfera conştiinţei şi care nu poate aparţine acestor particule de materie vie; altfel, viaţa superioară care urmează ar trebui să fie o degenerare a acesteia. Viaţa constă în ceva care nu poate fi definit, nu poate fi separat prin vreun test chimic sau de altă natură de materia pe care o penetrează şi o controlează atât de minunat. Ceea ce este invizibil şi intangibil îşi asumă din start aici un fel de statut regal, deşi rămânând în slujire: neseparându-se de ce-i este inferior, ci ridicându-l şi transformându-l pe acesta. Şi acesta este progresul pe care Scriptura ni-l arată a fi constant în natură. Acest progres nu este evoluţie: elementul inferior nu se ridică mai presus de condiţia lui; elementul superior nu se dezvoltă din cel inferior, ci se apleacă spre el şi îl ridică. Astfel deja începe să se descopere principiul care ne va purta (în continuare) prin alte scene până să-şi afirme întreaga putere.
De la plante trecem la animale - la sufletul viu. Acesta este definit în Geneza 1:30 : „tuturor vietăţilor care se mişcă pe pământ, în care este un suflet viu”. Şi acest „suflet” nu este identic cu viaţa desemnată prin chiar termenul „viu”, legat de el. Dar această conexiune mai arată că în el se află un principiu al vieţii: o viaţă aflată acum pe un plan mai înalt decât înainte. După cum în plantă viaţa şi materia sunt inseparabile, tot aşa sunt în animal sufletul şi viaţa. „Sufletul” este, într-adevăr, viaţa animalului - este termenul folosit pentru ea, deşi viaţa înseamnă mult mai mult decât sufletul şi cu toate că mai există un cuvânt distinctiv pentru viaţă (CHAI, ZOE). Sufletul este sediul emoţiilor, al instinctelor şi al poftelor trupului, al întregii naturi senzoriale; spre deosebire de animal, în care funcţiile de nutriţie şi de reproducere sunt numite de fiziologi „funcţii vegetative”, iar cele distinctiv animale fiind ale senzaţiei şi ale mişcării voluntare. Acestea sunt indicate prin expresia „sufletul viu care se mişcă”.
Vedem deci cum prin legătura sufletului cu ea, viaţa în animal este ridicată pe un plan mai înalt, în timp ce sufletul nu este identic cu această viaţă superioară, ci este un element nou al fiinţei; cum indică în mod expres termenul „creat”, „făcut” - „Dumnezeu a creat orice suflet viu”.
În om avem o dată în plus un adaos distinct şi anume duhul (spiritul); şi, evident, tocmai prin acesta omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este Duh şi Tatăl duhurilor (Evrei 12:9 ). Deci Fiul este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pe când în duhul omenesc facultăţile mentale şi morale se adaugă celor instinctuale şi emoţionale. Şi din această unire, câştigul sufletului asupra a ceea ce este doar animal se observă uşor. Legea pe care am urmărit-o până acum se manifestă din nou; sufletul, la rândul său, dobândeşte o unitate inseparabilă cu spiritul, prin care beneficiază de lumina conştiinţei de sine, în care spiritul se mişcă şi devine totodată părtaş nemuririi lui. Fiarele câmpului pier, dar nu şi sufletul omului, pe care cei ce nimicesc trupul nu-l pot atinge.
Astfel, legea duhului se manifestă pe fiecare treaptă a progresului creaţiei, până la om. Întregul progres se realizează prin aplecarea celui situat pe o treaptă mai înaltă, spre cel aflat pe o treaptă mai de jos. Şi aici actul răscumpărării nu este umbrit prea mult de creaţie. Hristos apare la pasul următor; în Omul al Doilea, aplecarea Celui de sus către cei de jos îşi găseşte exemplificarea completă în unitatea inseparabilă a ceea ce este divin cu ceea ce este omenesc. Viaţa veşnică este legată de umanitate, iar Omul al Doilea devine Întâiul-născut dintre mulţi fraţi, Ultimul Adam - Cap al unei noi seminţii de oameni.
Deci trebuie să existe un contrast între umanitatea găsită în omul dintâi şi cea găsită în Hristos, Omul al Doilea; şi aceasta în afara chestiunii căderii. Omul dintâi a fost de la început „din pământ, făcut din ţărână; Omul al Doilea este din cer” (1. Corinteni 15:47 ). El este născut aşa cum noi suntem născuţi din nou prin directa interpunere a Duhului lui Dumnezeu. Nu asemenea lui Adam, simplu, „făcut drept” (Eclesiastul 7:29 ), ci El este la naştere „Sfântul” care „va fi numit Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35 ). Natura Lui, ca om, este „natura divină”; şi în El nu există nici o contradicţie, cum există în noi, deşi suntem născuţi din Dumnezeu. În alte privinţe El nu-Şi arată întâi demnitatea: pentru că în urma apariţiei păcatului există o lucrare pe care trebuie s-o facă în consecinţă, ce nu poate fi împlinită decât în lepădare de sine. De aceea El nu vine în trup păcătos (lucrul acesta ar fi cu totul imposibil şi aberant pentru El), ci „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3 ).
Împrejurările în care S-a aflat El sunt cele ale celorlalţi oameni - care apar cu mai mare intensitate atunci când îşi întâmpină lucrarea specială pe care o are de făcut. Îndreptăţirea fără pată nu-I oferă nici o apărare în exterior împotriva răului înconjurător, într-o lume căreia păcatul i-a dat caracterul pe care îl are. În adevăr, El este în ea „Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa” (Isaia 53:3 ). Desigur, nu putea fi pedeapsa lui Dumnezeu, ci numai mărturia plăcerii depline a lui Dumnezeu în Sfântul Său; şi aceasta până când a intrat în acea umbră îngrozitoare, care la sfârşitul drumului de aici s-a aşternut peste El în locul groaznic - locul nostru - în care numai El putea să ne apuce şi să ne scoată afară, la lumina lui Dumnezeu.
Trebuie să privim în continuare la actul învierii, pentru a-L vedea pe Omul al Doilea deplin în acest caracter şi pentru a vedea în mod cuprinzător ceea ce omenescul a câştigat în El. Dar aceste aspecte vor fi mai bine considerate când îl vom contempla ca ultim Adam, Capul noii seminţii de oameni. După cum am mai spus, nu trebuia să aştepte perfecţiunea morală, ci era (cum mărturiseau chiar demonii), „Sfântul lui Dumnezeu”, aflat în totul într-o armonie perfectă cu gândurile lui Dumnezeu. Nu a fost posibilă nici o schimbare în natura Lui; iar noi nu trebuie să pervertim ideea libertăţii Sale morale depline la admiterea unui asemenea fapt. El a fost perfect liber, desigur, într-o glorioasă sfinţenie: gândul satanic a fost - acela că era liber să păcătuiască - liber, ca şi cum în El ar fi fost implicat un sort de balanţă de posibilităţi, iar aceasta ar fi fost chiar necesară încercării Sale depline şi realităţii unei victorii finale asupra răului; pentru că fără strădanie, ar spune ei, nu poate exista victorie.
Dar nu a existat o luptă cu Sine Însuşi, iar victoria asupra Lui Însuşi ar fi fost deja o înfrângere: El n-ar mai fi Hristosul Scripturilor, „ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat” (Evrei 4:15 ). Acest „totuşi fără păcat” din vorbirea obişnuită a făcut o lucrare teribilă de coborâre a poziţiei lui Hristos în minţile oamenilor. Nu există nici o justificare a acestui „totuşi” posibil. Textul în greacă nu are nimic din acest înţeles, care a venit din simpla presupunere că expresia „fără păcat” se referă la rezultatul final şi nu la exceptarea de la acest fel de ispită. Pentru El, păcatul nu a fost o ispită posibilă: în mod absolut, acesta nu avea nici o putere de seducţie; nu I-a afectat libertatea, ci I-a caracterizat-o. Cu cât suntem mai incoruptibili, cu atât suntem mai liberi şi nu mai puţin liberi. Nu devenim perfecţi prin pierderea libertăţii. A umbla cu Dumnezeu înseamnă a umbla având conştiinţa realităţii lucrurilor, neînşelaţi şi nepervertiţi.
Dacă spun despre cineva, „El nu poate comite o faptă necinstită”, înseamnă oare că din această cauză eu îl socotesc mai puţin liber? Dacă nu există nici o certitudine morală cu privire la faptele lui, îi atribui eu în consecinţă o voinţă mai fermă şi o stăpânire de sine mai bună? Nimeni nu poate vorbi sau gândi în felul acesta.
Nici El, care a venit în lume ca Eliberator al omului, nu Se dezbracă de perfecţiunea care-I este necesară, doar pentru că astfel S-ar putea afla în termeni mai apropiaţi cu situaţia adversarului. Dacă I-ar fi fost necesar să facă aceasta, este greu de văzut cum s-ar fi putut înfăptui. Pentru că oare cum ar putea perfecţiunea morală să consimtă la propria degradare? Sau cum ar putea slăbirea ei să fie altceva decât o degradare? Chiar pentru o Fiinţă divină există imposibilităţi care decurg din perfecţiune şi care de aceea sunt perfecţiune. Imposibilitatea de a păcătui era o glorie necesară a Hristosului lui Dumnezeu.
Dar pe de altă parte, oamenii obiectează că aceasta implică posibilitatea simpatiei cu cei încorsetaţi în infirmităţile proprii făpturilor căzute. Fără îndoială că aşa este în privinţa oricărui lucru care implică păcatul sau depravarea firii ce nu poate fi despărţită de el. Dar există simpatie (cum s-a arătat deseori), atât cât este posibil, cu creştinul aflat în nevoi sau cu creştinul căruia îi lipsesc acele lucruri în care îşi poate găsi mângâierea adevărată. El găseşte în Hristos o ispăşire deplină pentru păcat şi, dacă cunoaşte eliberarea, găseşte o putere în harul divin, care pentru el a sfărâmat puterea păcatului. Umblând prin Duhul, creştinul nu împlineşte poftele cărnii. Mai mult, răul din el este acela pe care Dumnezeu, în înţelepciunea Sa minunată, îl foloseşte pentru a-l întoarce de la preocuparea cu sine spre Hristos şi pentru a-l îndepărta de mândrie şi de mulţumirea de sine. Dar cu răul însuşi nu simpatizează, ci îl condamnă, în timp ce în toate celelalte el găseşte cea mai adâncă simpatie. Dar aici nu este locul ca să dezvoltăm aceste lucruri: se cuvine să fie destul a cita aici cuvintele apostolului că „tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri” (Evrei 7:26 ). Dar aprofundarea acestor aspecte aparţine de drept unui alt moment.
„Omul al Doilea” este, în mod necesar şi absolut, „din cer”, ceresc. Într-adevăr, umanitatea Lui poartă în sine şi promisiunea pentru pământ, oferind locuitorilor pământului cea mai dulce siguranţă. Dar şi această promisiune câştigă, nu pierde printr-un asemenea caracter ceresc; şi este inseparabilă de faptul că El este Fiul lui Dumnezeu în caracter omenesc.
Dacă rămânem în continuare la „chipul Celui ceresc” (1. Corinteni 15:49 ), pe care aşteptăm să-l purtăm, observăm că încă se vorbeşte despre trupul glorios pe care-l vom avea ca fiind „locuinţa noastră din cer” (2. Corinteni 5:2 ) - deşi învierea trupului semănat în ţărână, adică a celui supus morţii, l-a transformat într-unul nemuritor. „Pentru ca ce este muritor în noi”, spune apostolul, „să fie înghiţit de viaţă” (versetul 4). Atunci va avea loc o înviere a trupurilor noastre muritoare, acum „moarte din pricina păcatului” (Romani 8:10-11 ), care le va face părtaşe „răscumpărării” (versetul 23). Astfel noua putere de viaţă este cea care, pătrunzându-le şi modelându-le, le va face cereşti, ajungând să poarte „chipul Celui ceresc”.
Dar chiar acum când încă aşteptăm acestea, în virtutea lucrării începută în noi, suntem deja „cereşti” (1. Corinteni 15:48 ). Pentru că avem deja învierea prin Duhul, viaţa cerească a început, deşi în mijlocul piedicilor şi în anonimat, în ceea ce este partea cea mai înaltă a umanităţii noastre.
Când ne gândim la Domnul aşa cum Se afla în mijlocul nostru „în zilele vieţii Sale pământeşti” (Evrei 5:7 ), găsim în El un caracter nu în toate aspectele ceresc. În ce priveşte trupul Lui - deşi nicidecum aflat (asemenea nouă) sub puterea morţii şi fără a purta pedeapsa păcatului - este totuşi „într-o fire asemănătoare omului păcătos” („cărnii păcătoase” - Romani 8:3 ). Adică asemenea modelului de caracter omenesc eşuat în Adam, deşi fără greşeală sau consecinţe ale ei, pentru ca numai prin har El să Se poată apleca spre aceştia.
Din orice unghi L-am privi, El este fără cusur, ba mai mult, acest trup de carne şi sânge adoptat - asemenea vasului de pământ în care pasărea cerului trebuia să moară pentru curăţirea leprei noastre (Levitic 14:5 ) - este în sine, pe cât de real, desigur un „văl” al înaltei umanităţi venită prin El, care nu este inocentă şi pământească, cum era în omul dintâi, ci sfântă şi cerească. În El ni se arată „Viaţa Veşnică”, „viaţă care era la Tatăl” (1. Ioan 1:2 ) şi care acum este fără umbră şi fără încetare „lumina oamenilor” (Ioan 1:4 ).
Această Viaţă este „în El” cum n-ar putea fi în altul: „Căci după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine” (Ioan 5:26 ). El este astfel Sursa şi Izvorul ei pentru noi în persoana „ultimului Adam”; şi posedând această viaţă ca Om, El este caracterizat în mod absolut de acea „natură divină” pe care o implică viaţa divină. Faptul acesta nu ştirbeşte deloc realitatea deplină a omenescului în El - duh, suflet şi trup, pentru că din puţinul pe care îl cunoaştem despre taina „vieţii”, ne este clar că nu înlătură nici una dintre aceste componente, ci le conferă adevărata valoare şi realitate.
Ca „Întâi-născut dintre mai mulţi fraţi”, această viaţă se manifestă în El ca o viaţă de credinţă, în constantă dependenţă de Dumnezeu, ba încă trăind (cum n-am fi îndrăznit să gândim despre El dacă El Însuşi nu ne-ar fi învăţat să aplicăm Scriptura în felul acesta), „cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4 ). În adevăr, cum ştim, aceasta a fost chemarea Lui constantă, călcând pe o cale pe care ne îndeamnă să-L urmăm, ca şi „Căpetenie şi Desăvârşire a credinţei noastre”, în propria-I Persoană (Evrei 12:2 ); şi aceasta fără ca El să fi invocat desăvârşirea ca pe un drept prin care să scape de încercările şi întristările unui drum de pelerin, ci din contră, gustând din plin paharul întristării, până la moarte, da, şi încă moarte de cruce. Dar aceasta a venit exclusiv prin harul Său şi din nevoia noastră: pentru că în Sine n-a fost cu nimic dator morţii. Nimeni nu I-a luat viaţa, ci El Şi-a dat-o, având puterea să Şi-o dea şi să o ia din nou.
Nu este necesar să mai insistăm aici asupra acestui lucru. Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte cu hotărâre absolută despre toate acestea: cât am avea de scris dacă ar fi să dezvoltăm tema! Oricum, aici nu încercăm decât să schiţăm adevărul, pentru a cărui completare se găsesc materiale peste tot, în timp ce realitatea în întregul ei este de nedescris. Cerul şi pământul se întâlnesc aici şi toată plinătatea Dumnezeirii locuieşte trupeşte în Omul Hristos Isus. Cât de minunat este să ni se spună că în chiar această relaţie, „avem totul deplin în El” (Coloseni 2:9-10 )!
sursa: https://comori.org/