Categorie: Invataturi biblice
Oricine crede Scriptura nu poate nega un singur moment că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Dar îndată ce ajungem să luăm în consideraţie cum şi în ce sens este El Fiul lui Dumnezeu, începem să întâmpinăm disputa unor limbi cu care necredinţa a asaltat întotdeauna glorioasa Lui Persoană; în acelaşi timp însă începem să experimentăm misterul acestei Persoane despre care credinţa însăşi mărturiseşte cu de-amănuntul. Şi nu numai atât, dar găsim în Scriptură că titlul Său, de Fiu al lui Dumnezeu, are o măsură îndoită - atât în caracterul divin, cât şi în cel omenesc; şi trebuie să ne întrebăm cu privire la importanţa lui în ambele ipostaze şi să luăm în consideraţie sensul în care vorbeşte Scriptura, dacă dorim să înţelegem bine ceea ce este descoperit despre El.
Este clar că Dumnezeu ne pune în seamă această răspundere de a înţelege Cuvântul Lui şi nu trebuie să căutăm să scăpăm de ea. În faţa ei, oamenii caută refugiul în ceea ce cred ei că este simplitate, dar care adesea trădează o lipsă de introspecţie. Ei cred afirmaţiile, dar găsesc înţelept să nu le privească prea de aproape. Le este atât de teamă de erori, încât nu îndrăznesc să cerceteze adevărul; dar adevărul însuşi este unica întăritură împotriva erorii. „Când am primit cuvintele Tale, le-am mâncat”, spune profetul; „cuvintele Tale au fost bucuria şi plăcerea inimii mele” (Ieremia 15:16 ). Tăria acestei expresii ne apropie de felul în care Cuvântul lui Dumnezeu se cere să fie primit: pus înainte, despicat şi analizat; nu numai ce apare la suprafaţă, ci tot ce se află în el să fie asimilat şi luat în stăpânire. În felul acesta ne hrăneşte şi creştem prin el, care devine cu adevărat „bucuria şi plăcerea inimii”.
Nu putem să nu ne amintim că Domnul foloseşte aceeaşi imagine izbitoare, referindu-Se la Sine. Domnul este Pâinea Vieţii: trupul Lui este adevărata hrană, iar sângele Lui este adevărata băutură. Ce înşelăciune a lui Satan a fost să convingă pe unii din poporul lui Dumnezeu că acesta este modul literal de a lua Cina Domnului sau ceea ce este implicat în ea, transformând în participarea la o rânduială (chiar dacă ea poate găsi calificare, prin insistenţă, asupra necesităţii credinţei) ceea ce este adâncirea în Hristos şi însuşirea Lui, în plinătatea Lui, pentru noi. Aici nu este moarte, ci numai viaţă şi întărirea şi desăvârşirea vieţii pe care ne-a transmis-o dragostea divină.
Pentru aceasta trebuie să căutăm să cunoaştem mereu mai bine adevărul lui Hristos. Nu L-am putut cunoaşte altfel, decât prin revelaţie şi tot prin revelaţie trebuie să continuăm a-L cunoaşte. Textele sunt gândurile lui Dumnezeu în care El este păstrat în sfinţenie pentru noi - slujba Duhului lui Dumnezeu (deşi nu independentă de energia Lui directă şi personală) este să-L facă pe Hristos, al nostru, în mod practic. De aceea să cercetăm Scriptura cu perseverenţă, pentru a spori în acea cunoaştere care adăposteşte viaţa veşnică; şi fie ca, odată cu această cunoaştere progresivă, să primim bucuria tot mai profundă în El; aceasta va fi comuniune mai deplină cu Tatăl şi putere ca să reflectăm strălucirea la care privim.
Adam a fost prin creaţie un fiu al lui Dumnezeu şi, deşi căderea a şters asemănarea, totuşi apostolul a putut cita aprobativ atenienilor pe unii dintre poeţii lor, care spuseseră: „Căci suntem din neamul Lui” (Faptele Apostolilor 17:28, 29 ). Şi nu suntem astfel doar pentru că suntem creaţi de El, ci şi pentru că suntem posesori al unei naturi spirituale care ne face potriviţi comuniunii Aceluia care este Duh. Dacă El este „Cel care face îngerii Săi duhuri (vânturi), tot aşa se spune despre ei că sunt „fiii lui Dumnezeu” (Evrei 1:7 ; Iov 38:7 ).
Dar „Sfântul” născut din Maria, noul Adam al unei noi creaţii, este numit „Fiul lui Dumnezeu”, nu conceput în mod firesc, ci prin umbrirea Duhului Sfânt (Luca 1:35 ). Ca şi Adam, care în timp ce era tată al seminţiei sale, din partea divinităţii nu era decât „întâi-născut dintre mai mulţi fraţi”, tot aşa este Hristos între cei „născuţi din Duh” şi, în consecinţă, „fii ai lui Dumnezeu” - pe un plan mai înalt decât cel natural. „Ultimul Adam”, în timp ce este Capul unei seminţii (conform semnificaţiei cuvintelor), este şi „Întâi-născut dintre mai mulţi fraţi” (Romani 8:29 ).
Faptul acesta nu constituie parte din tema noastră prezentă şi nu voi mai stărui asupra lui aici, decât pentru a face observaţia că reprezintă tot ceea ce implică titlul de „Fiu al lui Dumnezeu” atunci când este acordat lui Hristos. Observaţia are în vedere pe unii care protestează cu toată sinceritatea la a-I fi aplicat acest titlu Lui, ca Persoană divină. Ei spun că „Filiaţia” implică derivarea, deci inferioritatea faţă de Tatăl şi, confundând pasajele care vorbesc despre El ca fiind născut în timp (Psalmul 2:7 ) cu cele pe care trebuie să le luăm în consideraţie acum, susţin că este doar „Fiu” în caracterul Lui oficial.
Dar într-un singur text direct al Scripturii se răstoarnă toate argumentele lor posibile; aici în mod sigur, dacă nu în altă parte, unde nu cunoaştem nimic decât prin revelaţie. Într-un text dintre cele mai familiare pentru noi toţi este adus ca dovadă a măreţiei dragostei divine faptul că „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16 ). Această dragoste este prin Domnul Însuşi, în timp ce apostolul care ne-o relatează declară despre ea într-una din epistole: „dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. În aceasta constă iubirea, nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre” (1. Ioan 4:9-10 ).
Profunzimea acestei dragoste este arătată deci în aceea că Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume pentru noi. Reiese astfel, cu o claritate perfectă, că Hristos a fost „Fiul” înainte de a fi venit în lume. Se face un apel simplu către inimile noastre care, deşi căzute, cunosc ceva din ceea ce este dragostea de tată. Şi, dacă privim înapoi spre timpul când lui Dumnezeu I-a făcut plăcere să ne arate prin Avraam ceva din realitatea sacrificiului, simţim ca o încercare, dincolo de ce este firesc, să auzim acele cuvinte măsurate, fiecare purtând în el o agonie: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ca ardere-de-tot pe un munte pe care ţi-l voi spune” (Geneza 22:2 ).
Nu putem realiza decât puţin din ce a însemnat aceasta pentru Avraam. Dacă cumva gloria divină se ascunde de noi într-o oarecare măsură? Dacă aici ne este subliniată chemarea acelei iubiri în care „Dumnezeu nu a cruţat pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi”? Sau dacă gloria lui Dumnezeu nu face nici o diferenţă între a spune că „Fiu” nu este deloc aici un titlu de relaţie şi a spune că acest titlu nu înseamnă totul şi nici mult mai mult decât a însemnat pentru Avraam?
Oare cuvintele „Fiul Său” nu par aici a fi destinate să nege această semnificaţie şi să ne asigure că nimic nu s-a intenţionat mai puţin decât o relaţie autentică?
Dar apostolul adaugă că Cel trimis era „singurul Său Fiu născut'' şi dacă titlul de „Întâi-născut” arată că El are fraţi, acela de „singurul născut” îi exclude la fel de clar. El era aceasta înainte de a fi apărut sub o înfăţişare - în mod etern „Fiul” şi astfel, în mod divin, fără semeni. Titlul de „Singurul născut” arată că era Fiu prin natura Lui şi nu trebuie să lăsăm deoparte nimic din ceea ce Duhul lui Dumnezeu a ales pentru a ni-L prezenta. Dar acest cuvânt nu poate decide asupra semnificaţiei, prin comparaţie cu limba greacă inspirată a Noului Testament, care, spre deosebire de a Septuagintei, este mai precisă şi mai corectă; şi cel mai puţin s-ar potrivi în ce priveşte persoana Fiului lui Dumnezeu. Aici, cu cât termenul pare mai straniu în privinţa relaţiei cu Domnul binecuvântat, cu atât mai strâns trebuie să aderăm la ce este cu siguranţă scripturistic. Aici gândurile noastre pot doar să urmărească, iar nu să conducă: ne aflăm în siguranţă doar sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu şi nu altfel.
Mai mult, apostolul Ioan este singurul scriitor inspirat care aplică termenul de „Singurul născut” Domnului şi care este cunoscut de toţi ca cel a cărui temă predilectă este divinitatea Lui. Ioan îl introduce, de asemenea, în chiar locul unde vorbeşte despre gloria lui Dumnezeu care a fost acum dezvăluită pentru noi în Hristos: „Şi Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre noi (şi noi am privit slava Lui, slavă ca a unicului Fiu născut din Tatăl), plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14 ). Aceasta este versiunea obişnuită, dar expresiile sunt în realitate mai tari decât ceea ce transmit aceste cuvinte. Cuvântul „a locuit” semnifică de fapt „şi-a făcut cortul”, purtându-ne astfel înapoi, în vechime, la cortul în care Dumnezeu a umblat cu poporul Său. Cortul este acum acel „trup” sau caracter omenesc al lui Hristos, în care Cuvântul - care este Dumnezeu - a avut plăcerea să locuiască printre noi. Astfel, gloria Lui este glorie divină; dar pentru Israelul din vechime, ea a fost acoperită cu un văl, iar acum este dezvăluită: „am privit slava Lui”. Cum era ea? Era o glorie ca a unui Singur născut din Tatăl”, o glorie întocmai cum aceea a unui Singur născut vine din locul pe care El totuşi nu l-a părăsit niciodată, de apropiere deplină în relaţie şi în dragoste de Dumnezeu ca Tată.
Aceasta este urmarea, exprimată pentru noi de versetul 18: „singurul Lui Fiu, care este” - literal, „Acela care este numai Unul” sau „care locuieşte” - „în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (L-a arătat). Intimitatea neschimbătoare a relaţiei veşnice este aici aceea care îl califică în poziţia de Descoperitor al lui Dumnezeu; şi aceasta în acord cu ceea ce era El înainte de a ne fi fost făcut cunoscut drept „Cuvântul făcut trup”.
Astfel, avem pe cel mai scump nouă şi mai competent Martor al lui Dumnezeu care poate exista - noi înşine fiind puşi în poziţia de copii ai Tatălui, ca să ajungem, în consecinţă, la starea potrivită pentru a primi şi a beneficia de un asemenea raport de legătură. Prin urmare, în interior se aduce o parte din cer pentru noi - după cum pământului i s-a făcut firmamentul în cea de-a doua zi a genezei - prin care Cerul glorios de dincolo poate străluci asupra noastră. Nu dintr-o poziţie îndepărtată, nici cu o sclipire rece, ci cu căldura cu care Soarele nostru, Guvernatorul zilei, ne binecuvântează şi ne înveseleşte. Dragoste care este lumină, aceasta este revelaţia! Cum ne-am putea descurca fără preţioasele cuvinte „Fiu” şi „Tată”, la sfârşitul tuturor dispensaţiilor, al întregii perspective temporale, ca să arătăm natura eternă, prin ea însăşi a lui Dumnezeu, adevărul absolut privitor la ceea ce ni s-a descoperit acum?
El nu este „dragoste” pentru o ocazie, oricât de mare ar fi ocazia aceasta. Nici Fiul nu a devenit Fiu pentru a Se etala, oricât este El de glorios. Tatăl nu are început ca Tată, nici Fiul nu are început ca Fiu. Altfel nu am avea descoperirea veşniciei, nici a lui Dumnezeu, aşa cum este El, ci numai aşa cum I-ar fi plăcut Lui să devină, ceea ce este un lucru cu totul diferit. Mulţumim lui Dumnezeu că nu este aşa. Ştim că Dumnezeu locuieşte etern în dragoste: subiectul acelei iubiri ni s-a făcut cunoscut. Suntem meniţi nu să cunoaştem o tăcere eternă în Casa în care răsună acum o muzică atât de glorioasă pentru fiii risipitori întorşi, ci să cunoaştem o comuniune în care suntem primiţi şi la care suntem privilegiaţi să devenim părtaşi.
Însuşi raportul de legătură stabilit pe pământ, de Întîi-născut al familiei cereşti, nu este decât reprezentarea relaţiei eterne pe un plan pământesc, unde „mulţi fraţi” o pot înţelege şi se pot bucura de ea. Realitatea veşnică se întrupează în timp şi este făcută, pe cât posibil, vizibilă pentru noi. În toate acestea se vede năzuinţa dragostei divine către noi, nerăbdarea ei de a ne avea cu ea!
Nu vom mai stărui mult asupra acestui lucru; dar când privim deplin adevărul binecuvântat al „Cuvântului făcut trup”, descoperim că din însuşi caracterul Lui omenesc ţâşneşte către noi lumina divină, acea „viaţă veşnică care era cu Tatăl şi care ne-a fost arătată” (1. Ioan 1:2 ) şi că „în El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1:4 ).
sursa: https://comori.org/