Capitolul 14. Tronul lui Dumnezeu și al Mielului F. W. Grant

Categorie: Invataturi biblice
 

Mielul este titlul binecunoscut al lui Hristos în Apocalipsa, cartea care priveşte viitorul. El exprimă răbdarea umilinţei Lui până la moartea de cruce, care îl caracterizează pe Hristos în glorie. Chiar şi atunci când apostolului i se spune despre Leul din seminţia lui Iuda care a biruit ca să deschidă cartea, viziunea îl asigură că este un „Miel care a fost înjunghiat”.

Legătura dintre smerenie şi glorie ne este familiară. Datorită acelei smeriri minunate a Lui, „şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filipeni 2:9-11 ).

Aceasta este înălţarea Lui personală şi ca Om. Întâi a coborât, iar acum este înălţat mai presus de ceruri şi şade pe tronul Tatălui, aşteptând ca vrăjmaşii să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor. Toate lucrurile trebuie să-I fie puse sub picioare, deşi noi încă nu vedem aceasta. În împărăţia Fiului Omului şi în timpul domniei Sale milenare se va împlini aceasta. El are deci un tron pe care-l poate împărţi cu alţii, cum nu poate împărţi tronul Tatălui (Apocalipsa 3:21 ); şi sfinţii vor împărăţi cu El 1000 de ani.

Dar în timp ce Tatăl glorifică astfel pe Fiul Său, pentru Fiu, propria înălţare nu reprezintă scopul urmărit. El ia împărăţia pentru a aduce toate lucrurile în ordinea eternă şi pentru a instaura odihna lui Dumnezeu. Odată împlinite acestea, El abandonează împărăţia în această formă, obiectivul ei fiind atins; „Şi când toate lucrurile îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (vezi 1. Corinteni 15:28 ).

În felul acesta putem înţelege de ce împărăţia durează o perioadă atât de scurtă comparativ şi în acelaşi timp de ce ocupă un loc atât de vast în câmpul profeţiilor. În Vechiul Testament, exceptând profeţia lui Isaia despre ceruri noi şi un pământ nou, nu trecem niciodată dincolo de împărăţie. Şi chiar în Noul Testament, deşi acea promisiune se extinde şi asupra noastră în imaginea încântătoare cu care toţi ne-am familiarizat (Apocalipsa 21:1-8 ), totuşi ceea ce decurge din Noul Ierusalim, cu privire la momentul viziunii, ne aduce din nou la mileniu. Numai în acest sens frunzele pomului vieţii pot fi vindecarea neamurilor (Apocalipsa 22:2 ).

Cetatea însăşi va dăinui după cei o mie de ani, fiind veşnică; şi aici se află pentru noi cea mai completă imagine pe care cartea Apocalipsa o permite privitor la starea veşnică. Totuşi este în acelaşi timp şi scurtă şi enigmatică; iar ochii care s-au oprit asupra ei de-a lungul multor generaţii au dorit totdeauna să vadă mai clar ce înfăţişează această imagine.

Dar acum nu intenţionăm să zăbovim asupra acestui aspect. Îl urmăm, pe cât ne stă în putinţă, pe Hristosul lui Dumnezeu de-a lungul tuturor lucrurilor care se schimbă, până la binecuvântarea care nu se schimbă. Ce putem şti despre ea? Probabil că puţin; dar putem distinge unele lucruri care sunt necesare şi în care Scriptura este destul de clară pentru a ne feri de orice speculaţie aventuroasă în această direcţie.

Pentru mulţi - chiar şi pentru unii dintre aceia care văd lucrurile mai clar teoretic - mileniul a fost practic prea mult identificat cu starea veşnică. Veşniciei i s-a acordat prea mult din caracterul mileniului, în timp ce, pe de altă parte, ceea ce este veşnic uneori s-a socotit a fi milenar.

Mileniul şi ceea cei urmează imediat, legându-se de el, este o perioadă de formare - de lucrare, nu de odihnă. Întâi lucrurile sunt puse în rânduială sub aspect moral şi spiritual; apoi şi fizic. De asemenea, aceasta se aplică doar la pământ, nu la cer (în sensul cel mai înalt al cuvântului). „Cerurile noi” sunt cereşti, sunt cerurile celei de-a doua zi a creaţiei.

În ce priveşte domnia, atunci când se spune despre sfinţi că vor împărăţi cu Hristos 1000 de ani, am putea gândi în mod firesc că ei vor înceta să domnească după aceasta. Totuşi găsim spunându-se despre cei din cetatea cerească că „vor împărăţi în vecii vecilor”, expresia cea mai tare folosită pentru a sugera eternitatea. Şi aceasta ne poate reaminti că, înainte ca „scaunele de domnie” să fie aşezate pe pământ (Apocalipsa 20:4 ) şi înainte chiar ca Mielul să ia cartea în cer (Apocalipsa 5:7 ), am văzut „scaune de domnie” împrejurul tronului lui Dumnezeu (Apocalipsa 4:4 ) şi pe cei ce le ocupă, care după aceea cântă cântarea răscumpărării şi care de aceea sunt oameni răscumpăraţi (Apocalipsa 5:9 ). Oare aici nu este implicată în mod limpede o domnie care, începând înainte de împărăţia milenară, nu se va limita la aceasta?

În ce-L priveşte pe Domnul Isus, „toată autoritatea” este deja a Lui „în cer şi pe pământ” (Matei 28:18 ), deşi nu Şi-a luat încă tronul în calitate de Fiu al Omului. El stă pe tronul Tatălui, care nu este împărţit, nici circumscris acelei „Împărăţii a Fiului dragostei Lui” în care deja „ne-a strămutat” (Coloseni 1:13 ). Astfel, nu putem limita domnia lui Hristos la Împărăţia Fiului Omului. Şi când El va da Împărăţia în mâna lui Dumnezeu Tatăl, iar „Dumnezeu va fi totul în toţi”, oare „Împărăţia Tatălui” va exclude suveranitatea Lui? Oare Împărăţia Tatălui Îl va exclude pe Fiul?

Dacă avem nevoie de un răspuns mai direct la această întrebare, îl vom găsi în ceea ce se spune despre cetatea cerească, anume că „Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea” (Apocalipsa 22:3 ). Nu este decât un singur tron: n-ar putea fi două; şi acesta este caracterizat ca fiind „al lui Dumnezeu şi al Mielului”. Ceea ce ne vorbeşte despre coborârea în cele mai mari adâncimi de umilinţă se leagă de Numele inexprimabil al gloriei: se adaugă la cel faţă de care nici o adăugire nu ar părea posibilă. Dumnezeu acceptă această adăugire, totuşi nu ca şi cum ar fi acceptarea a ceva străin de El; nu, ci în ea Se înfăţişează într-o glorie înaintea căreia oştirile cerurilor se prosternă în adorare şi uimire. În Miel, Dumnezeu a găsit expresia de Sine pe care a căutat-o totdeauna - mijlocul revărsării nestânjenite a plinătăţii, care va face făpturile Lui desăvârşite. Şi astfel, din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului izvorăşte râul cu apa vieţii.

Faptul că este „scaunul de domnie al lui Dumnezeu” spune imediat că avem înaintea noastră ceea ce este veşnic: nu dispensaţional, nu temporal. „Pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi”, Mielul L-a coborât până în părţile cele mai de jos ale pământului şi a ridicat umanitatea la înălţimea cerului. Mielul este de aici înainte „Sfeşnicul” luminii divine, după cum „Domnul Dumnezeul Cel Atotputernic şi Mielul sunt templul ei” (Apocalipsa 21:22 ), Prezenţa neumbrită, în care închinarea va fi deopotrivă liberă şi necesară. Taina Persoanei lui Hristos este asigurarea că Dumnezeu şi Mielul nu pot fi separaţi niciodată şi sub nici o formă.

Şi ce gând copleşitor că umanitatea este unită astfel în Dumnezeu; că Cel crucificat şade pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu! Iar noi, scoşi de El din adâncimile căderii în care ne găsise, pentru a proclama în noi plinătatea dragostei divine care Se sacrifică pe Sine, Îl urmăm pentru a-L vedea acolo unde Se află - în stare cel puţin să-I privim gloria cu ochii noştri şi schimbaţi asemenea Lui.

sursa: https://comori.org/