Categorie: Invataturi biblice
Biserica Trup al lui Hristos, cum am văzut, spune despre slujirea în supunere şi în părtăşie cu Capul. În Mireasă găsim Biserica sub un aspect nou, în care, la fel de proeminent asociată cu Hristos, este înfăţişată mai degrabă odihna decât activitatea sau, mai degrabă, o inimă trezită şi în activitate. Hristos este văzut ca Preaiubitul inimii şi, cunoscut într-o relaţie plăcută, este satisfacţia şi încântarea ei deplină.
„Trupul” nu este echivalent cu „Mireasa” şi pierdem mult dacă acceptăm pe unul ca substitut pentru celălalt. Incompatibilitatea ocupării celor două poziţii de către Biserică a fost subliniată anterior; şi mădularele Trupului lui Hristos nu sunt Mireasa, ci fac parte din Mire. Dar, desigur, dacă Mirele şi Mireasa sunt entităţi figurative, nu există nici o incompatibilitate aici şi numai printr-o alăturare nepotrivită a diferitelor aspecte ale adevărului pot apărea ele aşa. Scriptura nu leagă lucrurile astfel şi a le lua aşa înseamnă a ne încurca singuri gândurile în mod inconştient.
De asemenea, s-a interpretat că Biserica era „taina ascunsă în Dumnezeu” în perioada Vechiului Testament şi că faptul este incompatibil cu existenţa oricărui tip al ei în Vechiul Testament, ca Rebeca, spre exemplu; pentru că tipurile servesc ca învăţătură şi au fost destinate învăţării doctrinei; şi nu se spune că acest mister este ascuns în Scriptură, ci în Dumnezeu. Dar aceasta ar însemna să trecem peste afirmaţia clară a apostolului după un citat luat direct din Geneza 2:24 („şi cei doi vor fi un singur trup”), ca o aplicaţie a istoriei anterioare a lui Adam şi a soţiei sale: „Taina aceasta este mare - vorbesc despre Hristos şi despre Biserică” (Efeseni 5:32 ). Deci misterul Bisericii ca Mireasă a lui Hristos se găseşte chiar la începutul Vechiului Testament.
Tipurile în sine nu ne învaţă nimic: au nevoie de ridicarea vălului care le acoperă înainte de a putea vedea în ele ceva mai mult decât rituri istorice şi fapte de suprafaţă. Dacă Scriptura abundă de tipuri, acestea rămân totuşi ascunse în Dumnezeu, până când El va găsi cu cale să ofere cheia dezlegării lor. Deci deosebirea care se caută a se face este cu totul neîntemeiată.
Este adevărat că, referitor la Trupul lui Hristos, după câte ştim, Vechiul Testament nu face nici o aluzie, în timp ce atunci când se referă la Mireasă, tipurile apar chiar de la început. Şi nu numai atât, dar prefigurarea mariajului este folosită repetat, referitor la relaţia dintre Iahve şi Israel ca popor introdus într-o legătură unică şi intimă cu El; şi aceasta atât în istoria trecută, cât şi în profeţia viitorului. Deci nu era o taină ascunsă în Dumnezeu, un mister care să fie dezvăluit într-o vreme viitoare, şi nu se poate referi la Biserica ce este trupul lui Hristos. Astfel, în Ieremia 31:31-34 , Dumnezeu vorbeşte despre legământul făcut cu părinţii lor, atunci când îi scosese din ţara Egiptului, ca despre un contract de căsătorie: „legământ pe care l-au călcat, măcar că le eram soţ, zice Domnul”. Iar în Osea 2 , Dumnezeu judecă rătăcirile lor ca fiind adulter, în timp ce profeţeşte întoarcerea naţiunii la „soţul dintâi”, ca rezultat al lucrării Lui cu ea în timpul care va veni: „O voi pedepsi pentru zilele când ardea tămâie baalilor, când se gătea cu veriga de nas, cu bijuteriile ei şi alerga după amanţii ei, uitând de Mine, zice Domnul. De aceea, iată, o voi ademeni şi o voi duce în pustie şi voi vorbi pe placul inimii ei. Acolo îi voi da iarăşi viile şi valea Acor ca o uşă a nădejdii; şi acolo va cânta ca în zilele tinereţii ei şi ca în ziua când s-a suit din ţara Egiptului”.
Apoi vine renaşterea vechii relaţii, însă într-un fel mult mai intim. „În ziua aceea, zice Domnul, îmi vei zice: „Soţul meu!” şi nu-Mi vei mai zice: „Stăpânul (sau Baalul - n.t.) meu”, căci voi scoate din gura ei numele baalilor, ca să nu mai fie amintit pe nume”.
Schimbarea titlului folosit aici este semnificativă. Atât termenul „Ishi”, cât şi cel de „Baal” sunt folosiţi pentru „soţ”; dar al doilea are semnificaţia strictă de „domn, stăpân” şi implică, simplu, supunerea din partea soţiei; în timp ce „ishi”, „bărbatul meu”, ca şi cuvintele similare din alte limbi ne poartă înapoi la creaţie şi la potrivirea fundamentală dintre bărbat şi femeie, în aşa fel încât să existe o reală părtăşie sau înrudire în relaţia dintre ei. Legătura între substituirea unuia dintre titluri prin celălalt în relaţia cu Dumnezeul adevărat şi lepădarea din gura lui Israel a numelor „Baalilor”, falşii dumnezei, este în consecinţă uşor de înţeles. Până aici ei nu-L cunoscuseră pe Dumnezeu decât în poziţia îndepărtată de „stăpân”, nu în intimitatea afectuoasă pe care El o căuta. De aceea, nimic nu i-a împiedicat să fie atraşi spre „alţi domni” care-I uzurpaseră locul. Dar acum, în viitorul pe care El îl contemplă aici, totul va fi schimbat, pentru a face relaţia stabilă: „Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; da, te voi logodi cu Mine în dreptate, în judecată, în mare bunătate şi în îndurare; te voi logodi cu Mine în credincioşie” - sau „statornicie” - şi vei cunoaşte pe Domnul”.
Astfel aici este sfârşitul rătăcirii lor şi acum: „Nu te vor mai numi Părăsită şi nu-ţi vor mai numi pământul un pustiu, ci te vor numi Hephzibah” - adică Plăcerea Mea este în ea – „şi ţara ta o vor numi Beula (măritată), căci Domnul Îşi găseşte plăcerea în tine şi ţara ta va fi căsătorită” (Isaia 62:4 ).
Aici este clar că aceste promisiuni aparţin tocmai lui Israel, poporul pământesc al lui Dumnezeu. La fel de clar ar trebui să fie că „Mireasa Mielului”, unită cu El în cer înaintea venirii Lui pentru judecata de pe pământ (Apocalipsa 19 ), nu este Israel; şi că „noul Ierusalim”, „Ierusalimul ceresc”, „Ierusalimul cel de sus” (Apocalipsa 21 ; Galateni 4:26 ) nu poate fi cetatea Vechiului Testament, nici chiar în cea mai deplină manifestare a timpului ei de glorie, ce va veni. Astfel, cu siguranţă, sunt două „Mirese” contemplate în Scriptură, una cerească şi una pământească; iar obiecţiile aduse la acest fapt n-au nici o putere. Spre exemplu, atunci când se spune: „Mireasa din Isaia, Ieremia şi Osea este Israel sau, în orice caz, cei aleşi din Israel, cei care erau părtaşi chemării cereşti în Israel”. Nimic nu poate fi mai contrar Scripturii decât aceasta. Oare cu cei ce au parte de chemarea cerească a făcut Dumnezeu legământ când i-a luat de mână ca să-i scoată din Egipt? Oare cei aleşi din Israel au călcat legământul, deşi Iahve le era soţ? Acestora le-a dat El cartea de despărţire şi pe aceştia i-a alungat? Oare o ţară cerească este cea care nu va mai fi numită pustie, ci Beula? Oare unui popor ceresc ales i se spune: „Întoarceţi-vă, fii răzvrătiţi, zice Domnul, căci Eu sunt Stăpânul vostru, Eu vă voi lua, pe unul dintr-o cetate, pe doi dintr-o familie şi vă voi aduce înapoi în Sion” (Ieremia 3:14 )? Dacă la aceste întrebări nu se poate răspunde afirmativ, atunci oricare va fi Mireasa Noului Testament, cea a Vechiului Testament nu este aceeaşi.
Scriitorul îşi îngăduie să spună chiar că „toate promisiunile pentru Israel ca naţiune erau pământeşti” şi aşa sunt promisiunile aici: interesând naţiunea, deşi este adevărat că se pot bucura de ele doar cei care suferă acea schimbare spirituală subliniată de Domnul nostru ca necesară oricui intră în împărăţia lui Dumnezeu. Cum spune şi Isaia (4:3-4): „Şi rămăşiţa în Sion, ce a rămas în Ierusalim, se va numi „sfânt”, oricine va fi scris printre cei vii în Ierusalim, când Domnul va spăla murdăria fiicelor Sionului şi va curăţi Ierusalimul de vinovăţia de sânge din mijlocul lui cu duhul judecăţii şi cu duhul arderii”.
În Psalmul 45 , împăratul om-divin, Mesia, este văzut ca Mirele lui Israel şi, sigur, nu se poate pune sub semnul întrebării faptul că ne este înfăţişată o scenă pământească. Tocmai despre un asemenea Mire a mărturisit Ioan Botezătorul (Ioan 3:29 ); iar pilda fecioarelor vorbeşte fără-ndoială despre acelaşi lucru. În întreaga profeţie (Matei 24:25 ) iese în evidenţă Israel, în timp ce Biserica apare numai în acea parte a ei care ia forma de parabolă, în care „tainele împărăţiei”, lucrurile păstrate în taină de la „întemeierea lumii”, sunt declarate mai dinainte. Şi fecioarele care vin în întâmpinarea Mirelui au fost considerate de mulţi, în mod neîntemeiat, ca fiind Mireasa. Lămurirea acestui aspect nu afectează deloc doctrina, mai degrabă o face mai clară. Cel puţin conformarea la Vechiul Testament este clară, iar poziţia lui Matei este cea a unei verigi de legătură între Vechiul Testament şi Noul Testament.
Pasajul din Efeseni la care ne-am referit anterior este mai mult decât ilustrarea unui apel către soţi, privitor la relaţia lui Hristos cu Biserica. Această relaţie este afirmată foarte definit printr-un paralelism antetipic cu primul Adam şi cu soţia dată lui într-un fel divin. Adam - cum ni se spune clar în Romani 5:14 - „este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină”. Hristos este numit în 1. Corinteni 15:45 „ultimul Adam”. Dar să notăm şi contrastul care - aici, ca peste tot, într-un fel sau altul - este între tip şi antetip: „primul Adam a fost făcut un suflet viu; ultimul Adam a fost făcut un Duh dătător de viaţă”. Aceeaşi paralelă se observă prin contrast în acest pasaj din Efeseni: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană”. Dumnezeu a fost Cel care a prezentat-o pe Eva lui Adam: Hristos este Cel care prezintă Biserica pentru Sine, ca rod al propriului Său sacrificiu.
Aici Hristos este privit ca repetând pe un plan mai înalt şi mai contrastant istoria Genezei. Dar aceasta nu este totul: apostolul continuă, spunând: „Tot aşa sunt datori şi soţii să-şi iubească soţiile, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte soţia, se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul său, ci-l hrăneşte şi-l îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Lui şi din oasele Lui”. Aici se îmbină două lucruri care arată fiecare deosebit pe ce se întemeiază această grijă a Domnului. Suntem mădulare ale trupului Lui: mai apropiaţi de El cum nu poate fi altceva. Dar această apropiere este prin botezul cu Duhul şi implică o lucrare apriorică, anticipativă, originară, care să ne pregătească pentru aceasta. Botezul Duhului creează unitatea; dar atunci cu cine Se poate uni El Însuşi? Şi acum vine răspunsul: „suntem din carnea Lui şi din oasele Lui”.
Dar aceasta ne aduce din nou la tipul vechi-testamental; şi după ce întreaga natură n-a putut să-i ofere un ajutor potrivit şi după ce Dumnezeu, pentru a-i asigura unul, a făcut pe femeie din coasta lui, îl auzim pe Adam spunând: „Iată în sfârşit pe aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea”. Originea ei este în el, deşi nu într-un mod natural, ci prin puterea divină. Şi acum, din nou a fost produs printr-un act mai grandios al puterii divine, un popor ce şi-a primit originea spirituală din ultimul Adam, din somnul lui de moarte, din Cel care nu este numai un Duh viu, ci şi un „Duh dătător de viaţă”. Istoria pământească şi-a găsit semnificaţia deplină.
Şi în legătură cu aceasta urmează cuvintele - fie că vor fi fost ale lui Adam sau nu - pe care apostolul le citează la sfârşitul îndemnurilor sale: „de aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de soţia sa şi cei doi vor fi un singur trup” (Efeseni 5:31 ). Argumentul şi justificarea acestor uniri aparent străine se fundamentează pe potrivirea originară a femeii pentru bărbat, potrivire făcută de Însuşi Dumnezeu ca punct de origine al întregii relaţii de familie. Această potrivire îşi păstrează astfel locul prioritar şi aflat dincolo de toate celelalte.
Aici avem a face cu aplicaţia apostolului. El spune referitor la cele mai de sus: „Taina aceasta este mare; vorbesc despre Hristos şi despre Biserică”.
Deci această taină este spirituală, în timp ce Dumnezeu Şi-a manifestat interesul pentru el, scriindu-l în hieroglife naturale, imposibil de interpretat până când El nu găseşte cu cale să ofere cheia. „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1. Corinteni 10:11 ).
Nu despre Mireasă dorim să vorbim acum, ci despre Mire; dar atât de mult implică unul pe celălalt, încât suntem obligaţi să urmăm cursul meditaţiei de până acum. Repetarea tipului în Vechiul Testament, atât de frecventă încă de la începutul acestei cărţi, dovedeşte deplin cât de drag este lui Hristos gândul acestei relaţii. Cu siguranţă, nu vom abandona aceste lucruri datorită vreunei idei preconcepute că nu ar trebui tratate aici. Ele se află aici şi vorbesc atât de clar de la sine, deşi sunt numai imagini, aşa încât nici o minte fără prejudecăţi nu poate să nu le vadă.
Să ne referim la Rebeca: dacă Isaac este un tip al lui Hristos şi în Geneza 22 este primit înapoi „ca înviat din morţi” (Evrei 11:19 ), cum se face că, după ce mama lui, Sara, moare (Romani 9:5 ), Rebeca ia locul în cortul Sarei ca mireasă a moştenitorului înviat? Fiind deja rudenia lui, este chemată de un mesager special (cum şi Biserica este chemată prin Duhul Sfânt) să străbată pustia în compania acestuia spre a-şi întâlni încă nevăzutul Domn.
Să ne referim la Asnat; şi Iosif este trădat de fraţii lui, aruncat în închisoare şi scos de acolo pentru a fi mântuitor al Egiptului, al lumii; şi apoi trebuie să aibă o mireasă dintre neamuri, în timp ce fraţii lui îi sunt străini.
S-o privim pe Sefora („pasărea” - mireasa cerească); şi, din nou, Moise este departe de fraţii lui şi respins de ei când o găseşte la fântână (ea fiind tot dintre neamuri) şi se căsătoreşte cu ea.
Sunt oare aceste lucruri atât de potrivite în ele însele, atât de potrivite locului pe care îl ocupă în istorie, simple întâmplări cu caracter sporadic pe care, dacă dorim, le-am putea folosi ca ilustrări, dar care să nu se impună în mod serios ca intrând şi în planul lui Dumnezeu? Cu siguranţă că, dacă un plan poate fi recunoscut undeva fără necesitatea vreunei etichete, atunci îl putem recunoaşte aici.
Acum nu este nici o contradicţie faţă de toate acestea şi nici nu poate fi, să găsim că sfinţii Vechiului Testament căutau o cetate care are temelii; sau chiar să credem - aşa cum eu de mult cred - că această cetate şi Noul Ierusalim, Mireasa Mielului din Apocalipsa, sunt una şi aceeaşi. Dar odată ce realizăm că „cetatea” - oricât s-ar identifica într-un anume sens cu locuitorii ei - este în fapt habitatul, nu locuitorii lui, dificultatea începe să se clarifice. Cetatea Mireasă poate cuprinde mai mult decât Mireasa. Tronul lui Dumnezeu şi al Mielului se află în ea; iar Evrei 12 ne arată distinct „cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc”, a fi deosebită atât de „Biserica celor întâi născuţi”, cât şi de „duhurile celor drepţi, făcuţi desăvârşiţi”. Numele celor douăsprezece seminţii de pe porţile cetăţii şi ale celor douăsprezece apostoli de pe temelia ei sunt considerate deopotrivă ca înfăţişând caracterul israelit al cetăţii în sine; iar „rămăşiţa” celor douăsprezece, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19:28 ), le arată pe acestea ca fiind „despărţite de Biserică”, trupul lui Hristos. Se afirmă chiar că „Mielul este titlul special al Domnului Isus în relaţia cu Israel şi cu rămăşiţa lui Israel”. Nu este de mirare că va trebui să descoperim şi faptul că „Evangheliile sunt concluzia istoriei Vechiului Testament şi nu începutul învăţăturii Bisericii: desigur, cu excepţia” - şi cât de importantă este această excepţie! - „măsurii în care Hristos crucificat este fundamentul tuturor binecuvântărilor”.
Faptul că „Dumnezeu le-a pregătit o cetate” (Evrei 11:16 ) nu implică în mod necesar în cazul acesta subiectul faţă de care se amintesc aceste cuvinte; şi putem adapta cuvintele autorului altfel decât ar admite. „Acest sfânt Ierusalim poate cuprinde” sfinţii Vechiului Testament; dar nu este necesar ca din acest considerent să-l identificăm cu ei”.
Întorcându-ne acum de la toate acestea, ce binecuvântare este să medităm la caracterul de Mire al Domnului Isus! Trebuie să ne fie clar că exprimă bucuria dragostei Lui personale într-un fel în care „Capul Trupului” nu o poate face, deoarece este vorba de un lucru foarte diferit. O întreagă carte a Vechiului Testament ne-a fost dată pentru exprimarea acestei relaţii a Domnului Isus în primul rând faţă de Israel, dar care se poate aplica la cei aduşi pe o poziţie mai înaltă, cerească. Probabil că nu avem o carte a Noului Testament care să aibă acest caracter, după cum nu avem nici o carte a psalmilor în Noul Testament. Aceasta mai curând ar minimaliza relaţia, în loc s-o reprezinte în realitatea ei; şi dacă n-ar fi cel puţin o carte prea vastă pentru a putea fi mânuită de oameni. Psalmii creştini îşi găsesc motivaţia laudei în toate celelalte cărţi care au fost scrise. „Cântarea Cântărilor” trebuie să se înalţe mult peste ceea ce poate fi rostit şi probabil că trebuie însuşită altfel decât ne-ar ajuta oricare dintre celelalte cărţi asemănătoare.
Aşa se face că în final putem spune atât de puţin despre semnificaţia caracterului de Mire pe care îl poartă Domnul. Vedem cum sunt luate toate relaţiile de cea mai dulce apropiere dintre oameni pentru a ilustra aceste şi mai minunate relaţii spirituale. Şi Mirele şi Mireasa, rămânând pururi în prospeţimea dintâi a dimineţii sabatice a începutului lor, vorbesc despre existenţa unuia pentru celălalt, ca revelaţie a unei iubiri desăvârşite, aşa cum învăţăm pe măsură ce ne apropiem să-L întâlnim; iubire care din primul moment al prezenţei Lui se va manifesta aşa cum nu am cunoscut-o.
În momentul înfăţişării înaintea lui Isaac, Rebeca s-a acoperit, punându-şi un văl. Iar noi, în anticipaţia acelui moment, nu putem face decât acelaşi lucru.
sursa: https://comori.org/