Categorie: Invataturi biblice
Mileniul încheie lunga serie de dispensaţii pământeşti. Relaţiile lui Dumnezeu cu pământul, fie în har, fie în îndurare, fie în judecată, sunt acum încheiate; şi de aceea pământul şi cerul dispar dinaintea Celui care a luat loc pe tronul mare şi alb: „Şi am văzut un mare tron alb, şi pe Cel care şedea pe el, dinaintea căruia pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele“ (Apocalipsa 20:11 ).
Judecata finală are loc între sfârşitul mileniului şi începutul stării eterne; este un eveniment de mare amploare şi important: nimicirea prin foc a pământului şi a cerurilor. Despre aceasta vorbeşte şi apostolul Petru: „Ziua Domnului va veni ca un hoţ; în ea cerurile vor trece cu vuiet mare şi elementele, arzând cu căldură, vor fi descompuse, şi pământul şi lucrările de pe el vor fi arse în întregime. ... aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, din cauza căreia cerurile, fiind aprinse, vor fi descompuse, şi elementele, arzând cu căldură, se vor topi“ (2. Petru 3:10, 12 ).
Ziua Domnului acoperă întreaga perioadă de o mie de ani. Ea vine ca un hoţ, introdusă de arătarea Domnului; şi, la încheierea ei, are loc consumarea pământului şi a cerurilor prin foc. Acest eveniment este inclus în ziua Domnului, deşi are loc la sfârşitul ei. Focul este instrumentul ales de Dumnezeu pentru distrugerea acestei scene. Apoi urmează marele tron alb, judecata finală având deci loc după ce au trecut cerurile şi pământul.
În ce priveşte Judecătorul, suntem pe deplin lămuriţi de Scriptură că „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata I-a dat-o Fiului, pentru ca toţi să-L onoreze pe Fiul, după cum Îl onorează pe Tatăl. ... după cum Tatăl are viaţă în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine. Şi I-a dat autoritate să facă judecată, pentru că este Fiu al Omului“ (Ioan 5:22, 26-27 ). Şi Pavel spune în acord cu aceasta: „ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn“ (Filipeni 2:10-11 ).
Cel care a fost odată pe pământ, dar respins şi răstignit, este Cel care va sta pentru judecata celor care L-au refuzat ca Mântuitor şi Domn. Tatăl vrea ca toţi oamenii să-L onoreze pe Fiul cum Îl onorează pe El Însuşi. Dându-I să ocupe acest tron de judecată, Dumnezeu Îl răzbună public pe Hristos în prezenţa oamenilor şi a îngerilor, punându-L înainte ca subiect al onorării şi al închinării universale, aşa încât orice genunchi care a refuzat să se plece înaintea Lui în ziua harului să fie obligat, în cele din urmă, să se plece în recunoaşterea domniei şi supremaţiei Lui. Aşezat pe marele tron alb, El a devenit Arbitrul destinelor eterne ale tuturor vrăjmaşilor Săi. Tronul pe care stă El este descris ca „mare“ şi „alb“. Este mare, potrivit demnităţii ocupantului lui; şi este alb, simbol al caracterului judecăţilor care se vor pronunţa, fiecare dintre ele fiind după sfinţenia firii lui Dumnezeu.
Această judecată este asupra persoanelor, nu asupra lucrurilor, şi numai asupra celor necredincioşi. Ioan spune: „Şi i-am văzut pe cei morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului; şi au fost deschise nişte cărţi. Şi a fost deschisă altă carte, care este a vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor. Şi marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; şi Moartea şi Locuinţa morţilor au dat pe morţii care erau în ele; şi au fost judecaţi fiecare potrivit faptelor lor. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Aceasta este a doua moarte: iazul de foc. Şi dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc“ (Apocalipsa 20:12-15 ).
Observăm că nu este nici o urmă de credincios în această mare mulţime (nenumărată). Într-adevăr, toţi credincioşii sunt luaţi sus în nori, ca să-L întâmpine pe Domnul în văzduh la venirea Lui. Rămân, pe lângă cei lăsaţi în morminte la venirea Lui, doar două categorii – sfinţii mileniului nu vor muri; şi astfel, din vreme ce această scenă îi include numai pe morţi (versetul 12), cei care stau înaintea tronului Său de judecată sunt numai cei răi sau necredincioşi.
Această concluzie este stabilită şi în alt fel. Sunt două feluri de cărţi deschise ca bază pentru judecată: cărţile faptelor şi cartea vieţii; şi „morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor“ (versetul 12). Ei sunt judecaţi de fapt după două criterii – pozitiv şi negativ. Lucrările lor sunt aduse ca dovezi împotriva lor; iar absenţa numelor lor din cartea vieţii arată că nu au nici un drept la îndurare sau favoare. „Şi dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc“. Nu este nici urmă de vreunul care să aibă numele acolo şi, de aceea, faptele lor devin temeiul sentinţei lor; prin lucrările legii nici un om nu va fi îndreptăţit (Romani 3:20 ).
Numai harul suveran a putut mântui, după gândul mai dinainte al lui Dumnezeu. Şi de aceea apare o carte a vieţii. Oricine nu era scris acolo avea să fie aruncat în iazul de foc. Şi era scena de hotar prin care se închidea întreaga istorie a acestei lumi şi a rasei umane. Şi deşi erau judecaţi fiecare după lucrările lui, totuşi harul suveran n-a izbăvit pe nici unul; şi oricine nu a fost găsit în cartea harului a fost aruncat în iazul de foc. Marea a dat pe morţii din ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat pe morţii din ele. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor şi-au găsit sfârşitul prin judecata divină. Cerul şi pământul au trecut, dar trebuia să fie reînnoite; dar Moartea şi Locuinţa morţilor niciodată. Pentru ele nu au rămas decât nimicirea şi judecata divină. Ele sunt privite ca puterea lui Satan. El are puterea morţii şi porţile Locuinţei morţilor; şi, de aceea, acestea sunt distruse pe vecie. Ultimul duşman (Moartea) este acum nimicit, pentru că Hristos „trebuie să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale“ (1. Corinteni 15:25 ).
„Pentru că, după cum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii, dar fiecare la rândul lui: cel dintâi rod, Hristos, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui; atunci va fi sfârşitul, când El va da Împărăţia Celui care este Dumnezeu şi Tată, când va fi desfiinţat orice stăpânire şi orice autoritate şi putere. Pentru că El trebuie să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Cel din urmă vrăjmaş desfiinţat va fi moartea. Pentru că El «a supus toate sub picioarele Lui». Dar, când spune că toate au fost supuse, se înţelege că în afară de Cel care I-a supus toate. Dar, când Îi va supune toate, atunci şi Fiul Însuşi va fi supus Celui care I-a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“ (1. Corinteni 15:22-28 ).
Acest pasaj este remarcabil, având în vedere toate dispensaţiile. Subiectul imediat al apostolului este cel al învierii. După ce declară că toţi mor în Adam şi adevărul corespunzător că „toţi“ cei legaţi de Hristos vor fi făcuţi vii în Hristos, ne arată ordinea în care acest ultim fapt se va împlini. Învierea lui Hristos este primul rod al acestui seceriş minunat, „apoi cei ai lui Hristos“, care trebuie strânşi la venirea Lui. „Atunci va fi sfârşitul“. Între acest „apoi“ şi acest „atunci“ este mileniul, astfel încât „sfârşitul“ ne aduce la încheierea acestuia şi, mai mult chiar, la încheierea judecăţii de la tronul mare şi alb. Este sfârşitul ca atare al Împărăţiei mediatoriale.
De aici El Îi dă Împărăţia lui Dumnezeu Tatăl. Toate lucrurile I-au fost supuse, iar El oferă Împărăţia Celui care I-a dat în stăpânire toate lucrurile şi El Însuşi ia locul de supus, ca de acum încolo Dumnezeu să fie totul şi în toţi. Este încheierea şi predarea Împărăţiei Lui pământeşti şi, de acum încolo, ca Om glorificat, El Însuşi este supus. Esenţa Lui dumnezeiască rămâne în veci; într-adevăr, termenul „Dumnezeu“, folosit astfel în mod absolut, include pe Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Este o descoperire minunată, din care învăţăm că în eternitate El Îşi va păstra umanitatea Lui glorioasă, umblând printre cei răscumpăraţi, toţi asemenea chipului Său, ca Întâi-născut între mai mulţi fraţi. Dacă în acest text avem, pe de o parte, predarea Împărăţiei pământeşti, avem, de asemenea, pe de altă parte, introducerea în starea eternă, unde Dumnezeu este totul şi în toţi.
În Apocalipsa găsim însă cea mai completă descriere a stării eterne: „Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi trecuseră; şi marea nu mai era“ (Apocalipsa 21:1 ). Isaia a vorbit despre ceruri noi şi un pământ nou (Isaia 65:17 ), dar numai într-un sens moral în legătură cu mileniul. Apostolul Petru, sub călăuzirea Duhului Sfânt, a spus: „Dar noi, potrivit promisiunii Sale, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea“ (2. Petru 3:13 ).
În Apocalipsa vedem în viziune împlinirea în fapt a promisiunii. Mai mult, ni se spune că „marea nu mai era“, pentru că timpul separării s-a sfârşit şi s-a dus. Şi orice parte a noii scene a fost adusă în frumuseţea rânduită înaintea lui Dumnezeu, totul fiind conform gândului Său. Din acest moment este prezentată cetatea sfântă: „Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, coborând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei. Şi am auzit din cer un glas puternic, spunând: «Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Său, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor. Şi El va şterge orice lacrimă din ochii lor; şi moarte nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi, pentru că cele dintâi au trecut“ (Apocalipsa 21:2-4 ).
Sunt mai multe puncte de observat în această minunată descriere a perfecţiunii stării eterne. Întâi, cetatea cerească este văzută coborând de la Dumnezeu din cer. În timpul mileniului, ea stă deasupra Ierusalimului pământesc; dar acum, deşi Ioan se întoarce atât la originea cât şi la caracterul ei, ea coboară şi mai jos, până când se aşază pe pământul nou creat. Pământul milenar n-ar fi putut-o primi, pentru că, deşi binecuvântat cu mari binecuvântări, fiind imperfect, nu putea fi reşedinţa cortului etern al lui Dumnezeu. Această favoare este rezervată noului pământ, unde va locui dreptatea: aceasta va fi la ea acasă. Admirabil este zugrăvită cetatea „pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei“. Cei o mie de ani au trecut şi cetatea este tot îmbrăcată în frumuseţea ei de nuntă. Vârsta nu-i poate umbri tinereţea şi de aceea este tot „Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora“.
Acum este făcută proclamaţia: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii“. Înţelegem deci că Adunarea glorioasă este locul unde locuieşte Dumnezeu; şi cum în tabăra din pustiu seminţiile erau aşezate în jurul cortului, aici găsim oameni – sfinţi din alte dispensaţii – grupaţi în jurul cortului lui Dumnezeu în starea eternă. Domnul Însuşi a spus poporului Său Israel în pustiu: „Eu voi pune locaşul Meu între voi şi sufletul Meu nu vă va dispreţui. Şi Eu voi umbla între voi şi voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu“ (Levitic 26:11-12 ; vezi şi Ezechiel 27:26-27 ). Şi acum, în desfăşurările harului Său, după scopurile dragostei Sale, cuvântul Lui este împlinit după perfecţiunea gândurilor Lui. Cortul Lui este acum cu oamenii, iar El locuieşte cu ei şi ei vor fi poporul Său, iar Dumnezeu Însuşi va fi Dumnezeul lor.
Apoi avem binecuvântarea locuitorilor acestei scene. Dar cum ne este ea descrisă? În felul care vorbeşte cel mai deplin, cu putere, inimilor care au cunoscut amărăciunile şi necazurile pustiului. Acolo va fi absent orice lucru care ne-a produs supărare şi amărăciune aici. Întâi, „Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor“; nici o urmă a amărăciunilor dinainte nu va mai rămâne. Dumnezeu Însuşi va face aceasta! Aşa cum o mamă şterge cu tandreţe lacrimile copilului ei, Dumnezeu Însuşi va fi încântat să şteargă lacrimile din ochii sfinţilor Săi. Şi, odată şterse, ele nu mai pot reveni, pentru că „moarte nu va mai fi (şi câte lacrimi nu a stors moartea din ochii celor văduviţi în această lume!), nici întristare, nici strigăt, nici chin“. Toate aceste lucruri de dinainte – aceşti nori întunecoşi – vor fi trecut pentru totdeauna dinaintea luminii şi a bucuriei prezenţei eterne a lui Dumnezeu.
„Şi Cel care şedea pe tron a spus: «Iată, Eu fac toate noi». Şi a spus: «Scrie, pentru că aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate». Şi mi-a spus: «S-a împlinit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Eu îi voi da celui care însetează din izvorul apei vieţii, fără plată. Cel care învinge va moşteni acestea. Şi Eu îi voi fi Dumnezeu şi el Îmi va fi fiu. Dar cât despre fricoşi şi necredincioşi şi păcătoşi şi urâcioşi şi ucigaşi şi curvari şi vrăjitori şi idolatri şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi pucioasă, care este a doua moarte“ (Apocalipsa 21:5-8 ).
Astfel totul este făcut nou: creaţia cea nouă a fost înfăptuită. Totul înăuntru şi în afară este foarte bun: perfect după măsura sfinţeniei lui Dumnezeu. Este deci o scenă în care El poate locui cu toată mulţumirea şi bucuria. Totul a decurs de la El şi totul reflectă gloria Lui, pentru că El este Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Scena se încheie prin anunţarea harului, promisiunii şi judecăţii. Oricine însetează poate bea fără plată din fântâna cu apa vieţii. Învingătorul va moşteni toate lucrurile. Lumea pentru creştin este acum un mare Refidim. Aceasta este îndoita parte a binecuvântării lui finale; el Îl va avea pe Dumnezeu ca Dumnezeul lui. Cei care se tem de această cale nu au biruit lumea şi pe Satan, ci umblă în nelegiuire şi îşi vor avea partea în iazul de foc. Aceasta încheie istoria căilor lui Dumnezeu.
Remarcăm că nu este deloc menţionat Mielul. Motivul este că Fiul Însuşi este acum supus Celui care I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul şi în toţi. „Pentru că din El şi prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui fie gloria pentru totdeauna! Amin“ (Romani 11:36 ).
sursa: https://comori.org/