Categorie: Invataturi biblice
Există un titlu acordat Domnului în Isaia 9:6 care, pe de o parte a fost luat de mulţi ortodocşi ca bază pentru unele erori, iar pe de altă parte, pare să fi fost greu înţeles în plinătatea semnificaţiei sale de cei mai mulţi dintre ei. Este acela de „Părinte (sau Tată) Veşnic” sau (mai literal) „Părinte al veşniciilor”. Îi este acordat ca acelui Unul pe al Cărui umăr se află domnia lui Israel, a cărei dezvoltare şi pace nu vor avea sfârşit; şi titlurile acordate îi afirmă capacitatea pentru această domnie. El nu este un împărat obişnuit, ci „Minunat” - „un fenomen”, spune Delitzch, „situat cu totul în afara puterii omeneşti de înţelegere şi a evenimentelor naturale”. Apoi El este „Sfetnicul”, ale cărui ţeluri, în înţelepciunea lor de nepătrunsă profunzime, nu le sunt necesare şi nu admit nici un ajutor din partea altcuiva şi care, pe de altă parte, îşi găsesc înţelepciunea în El. Pentru că, în al treilea rând, El este EL-GIBBOR, „Dumnezeu puternic”, infinit în resurse, atotputernic în execuţia propriei voinţe; şi apoi este ABI-Ad, „Părinte al veşniciilor” şi „Domn al păcii”, care reprezintă efectul permanent.
Dar atunci ce înseamnă „Părintele veşniciilor”? Este o noţiune care depăşeşte puterea noastră de a concepe, spune un comentator recent, pentru că „veşnicia nu are autor”. Dar starea veşnică - veşnicia luată în sensul acesta - are un Autor; şi, între celelalte glorii ale lui Hristos, tocmai datorită gloriei izvorând din venirea Lui aici la modul cel mai desăvârşit El este Autor al veşniciei. Tocmai aici „sfatul” Lui devine deplin manifest; tocmai aici, puterea Divinităţii Lui se vede în aducerea la îndeplinire a propriului sfat; tocmai datorită acestui fapt, în final pacea este rezultatul necesar şi permanent. El va aduce pacea eternă, pentru că în ea dragostea divină se poate odihni în satisfacţie deplină, eternitatea fiind doar sigiliul acelei perfecţiuni în care poate rămâne.
În felul acesta este Hristos Părinte al veşniciei; sămânţa incoruptibilă a ei fiind El Însuşi, bobul de grâu care a murit ca să nu rămână singur. Dar numai atunci când puterea se va afla oficial în mâna Lui, iar împărăţia Îi va fi întemeiată, se va putea vedea deplin cum „timpurile restabilirii” (Faptele Apostolilor 3:21 ) Îl aşteaptă pe El şi ce implică aceasta pentru Unul la care restabilirea nu înseamnă aducerea înapoi a ceea ce a trecut, ci instaurarea a ceea ce nu poate trece.
Rugăciunea pe care Domnul nostru a dat-o ucenicilor ca învăţătură nu a fost, aşa cum greşit s-a înţeles, „Tată, fie ca să vină împărăţia lui Hristos”, ci „Tată, să vină împărăţia Ta”. Şi ne este necesar să recunoaştem diferenţa pentru a înţelege care este semnificaţia împărăţiei proprii lui Hristos. Recent s-a făcut cunoscut un punct de vedere asupra acestui fapt, care va ilustra la ce mă refer. S-a susţinut că, după cum tipul dublu constituit prin David şi Solomon este necesar pentru a reda împărăţiei lui Hristos dublul ei caracter, în care mai întâi vrăjmaşii sunt subjugaţi, apoi pacea predomină, tot aşa împărăţia milenară, în care vrăjmaşii, până la ultimul, Îi sunt supuşi, numai ea va putea răspunde primei părţi a acestui tip - domnia lui David; domnia de pace a lui Solomon va veni după mileniu şi va dăinui mult timp. Mileniul, s-a argumentat, nu este nici prin durată, nici prin trăsături o împărăţie suficientă pentru Hristos: nu poate fi decât introducerea la aceasta; iar împărăţia păcii însăşi se va întinde mult dincolo de el.
Nu intenţionez acum să pun în discuţie acest punct de vedere, pentru a cărui respingere mi s-ar părea suficientă o examinare sumară a Apocalipsei; de asemenea, a cuvintelor apostolului din 1. Corinteni 15 , care îl contrazic total. Pentru că timpul „când El va da împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl” este după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale ... Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.
Astfel, însăşi ideea domniei lui Hristos ca Om implică îngenuncherea vrăjmaşilor şi aducerea lucrurilor înapoi la Dumnezeu. Când acestea se vor împlini, toate vor fi împlinite. El nu are alte ţeluri în afara acestuia. După cum Şi-a învăţat ucenicii să se roage pentru venirea împărăţiei Tatălui, tot aşa, când îşi va lua tronul, va fi pentru a o instaura.
Totul fiind stabilit în acord cu Dumnezeu, Hristos Se grăbeşte să-Şi depună sceptrul pe care-l luase ca Om, „pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi”. Nu va întârzia nici o clipă binecuvântarea perfectă pentru care a trudit şi nici nu va permite manifestarea vreunui alt principiu decât acela pentru care Şi-a luat „trupul pregătit”: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule”.
Aceasta ne va pregăti pentru cea mai bună apreciere a domniei Domnului nostru, atât de puţin înţeleasă de mulţi care o acceptă totuşi ca pe un fapt şi care privesc înainte să-L vadă intrând în stăpânirea tronului şi făcându-i părtaşi pe ai Săi. Pentru El, guvernarea înseamnă încă slujire, iar puterea luată este putere pentru slujire. Dacă prin har ne-a legat de Sine în acestea, atunci este important să cunoaştem esenţa a ceea ce ne stă înainte. Vedem deci slujirea ca fiind pregătirea potrivită pentru o guvernare care va fi tot slujire, deoarece dragostea este spiritul slujirii şi nu poate fi separată de aceasta.
În acele umbre ale lui Hristos pe care istoria poporului ales ni le oferă, împăratul a venit după preot şi după profet. Sacrificiul fiind faptul pe care trebuie să se întemeieze totul pentru păcătoşi, preotul a fost prima legătură între Dumnezeu şi popor (Fără îndoială, Moise l-a precedat pe Aaron; şi, într-un anume sens, profetul, preotul şi împăratul se uneau în el. Acesta era caracterul necesar celui pe care Dumnezeu l-a folosit întâi pentru a pune pe popor deoparte pentru Sine. După ce l-a consacrat pe Aaron potrivit poruncii divine, Moise se retrage înapoia lui Aaron - n.a), până când falimentul lui Eli şi al familiei lui determină o schimbare. Chivotul ajunge în captivitate pentru un timp, iar când se întoarce, este ţinut încă deoparte. Profetul Samuel este ridicat ca instrument de excepţie pentru un timp, aducând chiar jertfe; dar aceasta arată că, de fapt, restabilirea reală nu există. Poporul cere un împărat.
Necesitatea unui împărat fusese de mult timp înţeleasă. Dumnezeu o anticipează chiar în zilele lui Moise. În timpul judecătorilor, deşi existau preoţi acolo şi uneori profeţi, judecătorul a trebuit ridicat ca o soluţie temporară pentru lipsa unui împărat. „Pe vremea aceea nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce era drept în ochii lui”.
Saul, de asemenea, deşi rege, este doar o soluţie temporară, îngăduită la cererea poporului. Numai în persoana lui David apare adevăratul împărat; şi apoi Israel devine pentru un timp o naţiune unită şi prosperă. Dar nici aceasta nu dăinuie: este doar umbra, nu realitatea ei, spre care se îndreaptă încet trecerea anilor.
Mâinile lui au pus temelia casei acesteia şi tot mâinile lui o vor şi termina (Zaharia 4:9 ). Preotul trebuie să fie pe scaunul lui de domnie (Zaharia 6:13 ). Preot, profet, împărat, fiecare prea slab, luat separat, trebuie să se unească într-unul pentru realizarea scopului divin. Dragostea trebuie să răspundă cerinţelor dreptăţii şi să dea la o parte vălul de pe faţa lui Dumnezeu, mai înainte de a se putea manifesta puterea într-un fel demn de Dumnezeu, care este dragoste şi dreptate. La cruce, dreptatea şi puterea stau amândouă împotriva Celui binecuvântat care suferea. În evanghelii, după înviere, împăratul este ascuns în Dumnezeu, pentru ca să aibă un popor după asemănarea Lui. Apoi puterea trebuie să revină la dreptate; ce nu se conformează trebuie distrus: ei vor strânge afară din împărăţia Lui toate lucrurile care nu-L respectă şi pe cei ce lucrează nelegiuirea.
Chiar şi aşa, deşi este putere manifestată, nu este cum ne-am imagina noi - cum şi-au imaginat cei mai mulţi. Nu există o zi generală a judecăţii, de smulgere din rădăcină, rapidă şi completă, a răului. Ci va fi o împărăţie a răbdării - oricât de hotărâtă guvernarea - care va dăinui o mie de ani; pentru că timp de o mie de ani va fi oferită lecţia răului lipsit de orice speranţă şi a blestemului inerent aflat în el. Vălul care este peste naţiuni va fi tras deoparte, iar oamenii, puşi faţă în faţă cu veşnicia şi cu Dumnezeu. Mâinile care exercită guvernarea au fost răstignite pe cruce pentru oameni şi nu mai există nici o posibilitate ca cineva să nege ori să ignore aceasta.
De asemenea, Satan este legat pentru o mie de ani; şi, în adevăr, exceptând lăuntrul inimii omului, nu există nici un vrăjmaş sau eveniment rău. Şi moartea pare să fi dispărut, cu excepţia cazurilor în care apare răzvrătirea pe faţă. Astfel, s-ar putea părea că Paradisul a venit din nou pentru oameni şi nu cu inocenta ignoranţă în ce priveşte răul, ci cu lecţiile acumulate în multe generaţii. Dacă păcatul n-a fost decât ignoranţă - naivitate uşor de înşelat - dacă n-a fost decât circumstanţial, acum, mâna-i moartă trebuie îndepărtată de peste om şi de peste fire. „Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul; să mugească marea cu tot ce cuprinde ea! Să tresalte câmpia cu tot ce e pe ea, toţi copacii să strige de bucurie înaintea Domnului! Căci El vine, vine să judece pământul. El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele după credincioşia Lui” (Psalmul 96:11-13 ).
Aceasta este imaginea viitorului pentru om, care încheie Vechiul Testament; şi dacă am avea-o numai pe aceasta, mai mult ca sigur am crede că va fi starea finală sau cel puţin trecerea paşnică şi sigură în acele „ceruri noi şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea”, despre care vorbeşte Petru, citând din Isaia. Cine şi-ar putea imagina în continuare vreun dezastru pentru o lume care deja a îndurat atât de multe? sau ar putea gândi că acest nou Eden a fost destinat să treacă la fel ca cel de altădată? şi că vreunul dintre cei atât de binecuvântaţi, de preveniţi, de instruiţi, a căror credinţă pare să le fi trecut în cunoştinţă, ar mai putea să asculte odată vocea ispititorului şi să cadă văzând cu ochii dintr-un cer deschis, într-un iad atât de real şi manifest?
Totuşi Noul Testament ne asigură că aşa va fi. „Când se vor împlini cei 1000 de ani, Satan va fi dezlegat din închisoarea lui şi va ieşi să înşele neamurile care sunt în cele 4 colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a coborât un foc şi i-a mistuit” (Apocalipsa 20:7-9 ).
Astfel se încheie ultima încercare ce va mai fi permisă vreodată omului, creaturii. Ne putem mira, de ce este necesar acest lucru; dar înainte de orice putem fi siguri că dacă Dumnezeu este în ea, o infinită înţelepciune, sfinţenie şi dragoste sunt în ea. Mântuitorul păcătoşilor este Împăratul întregului pământ la timpul când are loc această ultimă judecată a celor vii; iar El este „acelaşi, ieri, azi şi în veac”. Sunt o probă şi o demascare permise asupra celor care, de-a lungul binecuvântării unei perioade minunate, şi-au împietrit inimile faţă de bunătatea ce li se adresa. Reprezintă dovada convingătoare că starea omului nu este fructul ignoranţei sau al circumstanţelor, ci al păcatului, pentru care, aşa cum îl judecă şi propria conştiinţă, se află deplin răspunzător. „Nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţa”, este judecata Domnului asupra oamenilor din zilele Sale. Iar aici, sfârşitul încrederii în creatură este atins în mod absolut. Numai în Dumnezeu există ajutor sau speranţă.
După această ultimă judecată a celor vii, cerurile şi pământul în forma lor de astăzi vor trece; va avea loc judecata la „tronul mare şi alb” şi un cer nou şi un pământ nou vor începe pentru totdeauna. Dar nici chiar evenimente ca acestea nu reprezintă preocuparea noastră prezentă, ci Hristos Însuşi.
Nu există îndoială sau greutate pentru vreun creştin în a admite că Hristos este Împărat. Faptul acesta reprezintă un punct comun al teologiilor. Dar mulţi creştini au încă mari dificultăţi în a admite ceea ce Isaia declara cu mult înainte de venirea Lui (capitolul 9), anume că „va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini” - text repetat şi confirmat atât de mult în alte locuri. Li se pare că titlul înscris pe crucea Lui în cele trei limbi ale lumii nu-I putea fi dat decât de vrăjmaşi şi de clevetitori şi că a-l lua în serios ca fiind al Lui nu va fi, oricât de lipsit de intenţie, decât spre a-L dezonora.
Gânduri josnice şi carnale cu privire la domnia milenară au existat şi în vechime, în timpul „chiliaştilor”, care i-au adăugat concepţiile iudaice asupra împărăţiei lui Mesia, împreună cu o măsură largă a materialismului lor grotesc. Mult mai recent şi chiar în prezent, sunt unii care ar vedea într-un pământ înnoit „cel mai frumos colţ de cer” şi care coboară toate promisiunile cereşti la realizări pământeşti. Oricum, pare aproape de prisos să spunem că Scriptura păstrează totdeauna distincţie între cer şi pământ: şi că, după cum promisiunile pământeşti sunt apanajul Vechiului Testament, tot aşa promisiunile cereşti sunt ale Noului Testament. Dar Hristos este centrul şi inima amândurora şi, datorită interesului pe care I-l purtăm, noi, deşi creştini, avem legătură cu Israel şi cu pământul. Domnul a promis apostolilor Săi că „veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19:28 ); şi aceasta are loc „atunci când va sta Fiul Omului pe scaunul de domnie al măririi Sale”. Tot aşa, când se află în cer, Ioan vede pe „Leul din seminţia lui Iuda” luând cartea viitorului şi notează că în laudele lor, care urmează, răscumpăraţii spun: „Noi vom împărăţi pe pământ” (Apocalipsa 5:10 ). Şi Însuşi Domnul spune, „Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3:21 ).
Aceasta nu implică deloc pentru El sau pentru noi asumarea din nou a condiţiei pământeşti. Am văzut ce înseamnă pentru El această împărăţie milenară, că pământul Îi este dat în mâini pentru a-l scoate din îndelungata înstrăinare şi pentru a-l supune lui Dumnezeu. „Toiagul de fier”, care reprezintă simbolul guvernării Lui (deşi este doar toiagul unui Păstor) sfărâmă neamurile răzvrătite ca pe vasul unui olar (Psalmul 2:9 ). Aceasta este încă una din promisiunile Lui pentru cel ce va birui - că îi va da această putere (Apocalipsa 2:26-27 ); dar caracterul ei ne arată destinaţia pentru un timp anume, limitat, şi nu pentru veşnicie. În aceasta, El acţionează ca „Părintele veşniciilor”, pentru a conferi lucrurilor ordinea lor veşnică.
Israel se va afla atunci sub noul legământ, care îi asigură binecuvântarea statornică. Nici unul nu va trebui să mai spună celuilalt, „cunoaşte pe Domnul!” Pentru că toţi Îl vor cunoaşte în ei înşişi. Şi Îl vor cunoaşte şi ca Mântuitor: „pentru că”, spune El, „le voi ierta nelegiuirile şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor” (Evrei 8:11-12 ). Totuşi, am face o mare greşeală dacă am gândi că acest legământ implică nivelul spiritual din creştinism.
În felul lui va fi, fără îndoială, mai perfect, dar nu ceresc, ci pământesc, fără o lume ostilă de întâmpinat, fără situaţia de străini în ea, fără o cruce de purtat. Toate acestea sunt rezultatul necesar al binecuvântării lor. Şi mai greu ar fi să ne gândim la vechiul ritual, restaurat în parte, la templu şi la slujbele acestuia, având gloria din vechime, dar extinsă acum asupra întregii cetăţi a lui Dumnezeu - „un nor de fum ziua şi un nor de flăcări strălucitoare noaptea” (Isaia 4:5 ). Ezechiel o vede intrând şi umplând noul templu (Ezechiel 43:2-5 ) şi aude despre un „domnitor” care îşi aduce sacrificiul de ispăşire ca în vechime (Ezechiel 45:22 ) şi care îşi are moştenirea lui şi fiii lui (Ezechiel 46:16 ). De observat că el nu este „împăratul” şi că toate acestea, împreună cu prezenţa gloriei, aşa cum se manifesta ea în vechime, înlătură gândul (dacă l-am avut vreodată) oricărei locuiri a lui Hristos pe pământ în aceste zile profeţite de Ezechiel.
Hristos va împărăţi şi încă „pe scaunul de domnie al lui David”; aşa ne asigură Scriptura: dar aceasta nu înseamnă că cerul a devenit un alt nume pentru pământ şi cu atât mai puţin un nume pentru ţara lui Israel; nu înseamnă că infinitele glorii ale Hristosului lui Dumnezeu se vor contracta în sărmana glorie a unui David mai puternic sau a unui Solomon mai înţelept şi mai strălucit. Concepţia Vechiului Testament despre Mesia trebuie lărgită de Noul Testament şi nu cea a Noului Testament să fie contractată la limitele Vechiului Testament. Numai în acest fel vom găsi că Vechiul Testament îşi atinge semnificaţia completă atunci când este transfigurat printr-o lumină care nu-i aparţine.
Trebuie să ne amintim, de asemenea, că împărăţia milenară nu este veşnicia, nici odihna finală a lui Dumnezeu. Nu este ziua a şaptea, Sabatul creaţiei, ci ziua a şasea, bărbatul şi femeia puşi peste pământ pentru a-l „supune” şi pentru a-l păstra în stăpânire. Ideea unui sabat de 1000 de ani este absurdă; pentru că sabatul lui Dumnezeu nu mai poate lua sfârşit şi nu va putea fi niciodată măsurat de către 1000 de ani! Fără îndoială, oamenii au simţit nepotrivirea şi au propus mărirea intervalului după principiul „anului-zi”, la 360.000 ani. Acesta pare mai lung şi mai potrivit, dar numai dintr-un unghi de vedere omenesc; odihna lui Dumnezeu nu poate fi decât eternă; iar limitarea ei strict la 1000 de ani constituie în sine o lecţie pentru noi. Ne spune că luând mileniul drept odihnă de sabat, luăm ce este efemer drept veşnic, iar această eroare fundamentală va rămâne legată de toate gândurile noastre referitoare la el.
Aşa se face că, în chip firesc, aşteptăm o evoluţie spirituală pe pământ (şi mileniul se aplică numai la pământ), pe care nu o vom găsi şi, negăsind-o, vom fi tentaţi să trecem cu vederea ori să negăm cele mai clare fapte sau să „spiritualizăm” ceea ce este prea inferior pentru a se potrivi noţiunilor noastre privitoare la ceea ce ar trebui să fie. Şi cum ne-am putea imagina măcar o clipă eternitatea unui „toiag de fier” sau (aşa cum implică aceasta) supunerea vrăjmaşilor? Cum am putea spiritualiza aceste două aspecte?
Nu, pământul în perioada milenară nu este pregătit ca să se poată spune despre el: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui” - sau „va locui în cort” - „cu ei” (Apocalipsa 21:3 ). Aceasta va fi valabilă pentru noul pământ şi nu trebuie să-l confundăm; şi câte ar atrage după sine o asemenea confuzie! Mileniul este timpul unei mari pregătiri. Nici chiar bucuriile şi gloriile sfinţilor cereşti nu pot fi măsurate de pe această poziţie a lucrurilor. Cât despre Israel şi neamuri, oricât de binecuvântate vor fi aceste popoare, şi trebuie să fie sub guvernarea manifestă a lui Hristos, mileniul nu va însemna decât pregătirea lor pentru veşnicie - o asemenea pregătire cum au fost secolele, până la el, pentru sfinţii cereşti. Este o pregătire pentru noul pământ; şi aceasta înseamnă mult - cât de mult, probabil nimeni dintre noi nu a realizat.
Peste pământul milenial va domni un Împărat ceresc, în compania cerească a oamenilor răscumpăraţi, prin harul Lui asociaţi şi slujitori; va domni „pe scaunul de domnie al lui David” şi nu în palatul lui Solomon; cu putere manifestă şi absolută, totuşi cu restricţii autoimpuse, interesând atât manifestarea cât şi exercitarea ei, aşa cum implică caracterul temporar şi educativ al lucrurilor şi cum o citire atentă a Vechiului Testament va lămuri suficient.
Ce binecuvântare este să ne întoarcem la o imagine a împărăţiei ca cea din Psalmul 72 , spre exemplu! Cât de diferită este ea de tot ceea ce s-a văzut până acum pe pământ! Dar Noul Testament ni-L înfăţişează pe Împărat într-un sens adevărat şi binecuvântat, „cu cununa cu care L-a încununat mama Sa” ( 3:11 ). Pentru că El este Fiul Omului şi născut din femeie, iar faptul acesta este o glorie câştigată prin smerirea Lui. Dintr-o umilinţă mai profundă, El a câştigat o altă cunună, mai glorioasă, cununa cu care poporul Său Îl încununează cu încântare, „Emanuel”, Dumnezeu cu noi, Însuşi „Isus care a mântuit pe poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1:21 ).
sursa: https://comori.org/