Biruirea creştinismului carnal-religios. J. T. Mawson

Categorie: Invataturi biblice
 

Filistenii: tablou al creştinismului carnal-religios

„Şi fiii lui Israel din nou au făcut rău în ochii Domnului şi Domnul i-a dat în mâna filistenilor patruzeci de ani. Şi era un anumit bărbat în Ţoreea, din familia daniţilor, şi numele lui era Manoah. Soţia lui era sterilă şi nu năştea. Şi Îngerul Domnului S-a arătat femeii şi i-a zis: «Iată, acum tu eşti sterilă şi nu naşti; dar vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu. Şi acum păzeşte-te, te rog, şi nu bea vin, nici băutură tare, şi nu mânca nimic necurat. Pentru că, iată, vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu, şi briciul nu va trece pe capul lui, pentru că băiatul va fi un nazireu al Domnului din pântece; şi el va începe să salveze pe Israel din mâna filistenilor»“ (Judecători 13:1-5 ).

Cine erau aceşti filisteni, care ţineau poporul Israel în robie şi care l-au adus în nevoie şi suferinţă? Ce reprezintă ei? Ei au venit din Egipt (Geneza 10:13-14 ), însă cu toate că au părăsit această ţară şi au intrat în ţara pe care Dumnezeu o făgăduise poporului Său, totuşi filistenii n-au mers pe drumul Său. Drumul lor a fost uşor şi scurt; ei au înconjurat Marea Roşie şi Iordanul, care reprezintă simbolic eliberarea şi binecuvântarea prin moartea şi învierea lui Hristos. Acestea n-au avut nici o importanţă în istoria filistenilor. Ei erau într-adevăr în ţara poporului lui Dumnezeu, însă nu au intrat acolo pe drumul prevăzut de Dumnezeu (Exod 13:17 ). Drept urmare, nu aveau de fapt nici un drept în această ţară, pentru că Dumnezeu a dat-o lui Israel (Deuteronom 32:8-9 ). Deci, se poate spune că filistenii reprezintă creştinătatea lumească, o religie acceptabilă pentru oamenii nenăscuţi din nou.

Ritualul şi modernismul sunt unii din „filistenii“ zilelor noastre. Ele provin din superstiţia şi filozofia păgână, care au pătruns în domeniul credinţei şi au făcut din ea o casă cu diferite vase (2. Timotei 2:20 ). Acestea apasă foarte mult adevăratul popor al lui Dumnezeu. „Filistenii“ Îl mărturisesc pe Dumnezeu cu gura, privesc însă batjocoritor adevărata viaţă spirituală, care a caracterizat trezirile din zilele de odinioară. Ei îşi revendică dreptul de a fi copii ai lui Dumnezeu, însă nu au nici un drept la aceasta, pentru că nu au primit prin credinţă pe singurul Fiu al lui Dumnezeu şi de aceea nu sunt născuţi din nou (Ioan 1:12-13 ). Ei au o formă de evlavie, dar îi tăgăduiesc puterea (2. Timotei 3:5 ).

O caracteristică bizară

O caracteristică surprinzătoare în istoria acestor filisteni a fost strădania lor de a dobândi şi de a nimici posesiunile cele mai sfinte şi valoroase ale poporului lui Dumnezeu. În afară de situaţia în care Avraam şi Isaac au fost în pericol să-şi piardă soţiile (Geneza 20 şi 26), situaţie cauzată de laşitatea şi sărăcia lor în credinţă, capitolul 21 ne spune că filistenii au luat cu forţa una din fântânile lui Avraam, iar în capitolul 26 se relatezează că ei au astupat cu pământ fântânile de apă pe care le săpase Avraam. Ei au făcut aceasta, pentru că îl invidiau pe Isaac, fapta lor fiind o faptă îndrăzneaţă şi duşmănoasă. Când Isaac a săpat apoi alte fântâni, ei şi-au revendicat iarăşi pretenţiile asupra lor. Aceste fântâni erau foarte importante pentru viaţa patriarhilor şi a familiilor lor, iar conform textelor din Ioan 4 şi 7 putem vedea în ele un tablou al Duhului Sfânt, care ne-a fost dat şi care astăzi este neapărat necesar pentru viaţa poporului lui Dumnezeu. Unde este însă astăzi în lumea religioasă un loc pentru Duhul Sfânt? Acolo unde imaginaţia ritualiştilor, critica ateistă şi îndoiala moderniştilor domneşte, Duhul nu poate decât să fie sufocat şi stins - fântânile sunt astupate cu pământ. Duhul nu are nici un loc în formalismul mort, care se laudă cu corecta lui mărturisire de credinţă, dar care nu are nici credinţă şi nici viaţă. Filistenii au răpit chiar şi chivotul (1. Samuel 5:2 ) şi s-au comportat în ţara făgăduinţei ca şi cum le-ar fi aparţinut lor. În Ioel 3:5 citim: „Aţi luat argintul Meu şi aurul Meu şi aţi dus în templele voastre comorile Mele cele preţioase“.

Acelaşi lucru îl vedem astăzi: bărbaţi, care nu aparţin Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru că nu sunt născuţi din nou (ei îi aparţin numai conform mărturisirii lor de credinţă), sunt totuşi conducători şi învăţători recunoscuţi, care au anexat Numele lui Hristos propriilor lor gânduri filozofice. Ei iau cea mai scumpă comoară a credinţei noastre sfinte şi fac să le parvină oamenilor fireşti, necredincioşi, ca şi cum n-ar fi necesară nici o naştere din nou, nici o mântuire şi nici o creaţie nouă în Isus Hristos.

Cele cinci căpetenii ale filistenilor

Filistenii au fost conduşi de cinci căpetenii (Iosua 13:3 ; Judecători 3:3 ). În creştinătatea modernă de astăzi este tot aşa, pentru că ea este stăpânită de cinci simţuri. Evlavia ei este determinată de ceea ce este natural, iar tot ceea ce se află în afara acestui domeniu este mai mult sau mai puţin dispreţuit. Pentru ea nu înseamnă nimic ce spune Scriptura: „Omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, deoarece sunt nebunie pentru el; şi nu le poate cunoaş-te, pentru că ele se judecă spiritual“ (1. Corinteni 2:14 ). Pentru omul natural, ceea ce se vede este totul, căci el nu cunoaşte altceva şi versetele citate îşi găsesc confirmarea în aceea că tot ceea ce în Cuvântul lui Dumnezeu este supranatural, este dispreţuit. Întruparea, jertfa şi învierea Domnului Isus sunt dispreţuite şi batjocorite, iar minunile Sale sunt calificate ca fiind nevrednice de luat în seamă. Tot ceea ce pentru lume, care L-a răstignit pe Domnul slavei, ar putea fi o pricină de poticnire sau ceea ce omul natural nu înţelege, nu vede sau nu poate să simtă, este lepădat.

Cu toate că filistenii deţineau numai o fâşie îngustă din ţara Canaanului, în mod remarcabil, această ţară a luat totuşi numele lor, pentru că Palestina sau Filistia înseamnă „ţara filistenilor“. Ce-i drept, în Scriptură este numită cu acest nume numai atunci când este vorba de judecata care va veni (Exod 15:14 ; Isaia 14:29, 31 ; Ioel 3:4 ). Ei au păşit pentru prima dată în prim-plan, aşa cum s-a amintit, în Geneza 21 , când i-au răpit lui Avraam o fântână; ei au fost duşmanii cei mai înverşunaţi ai lui Israel, în tot timpul istoriei lor în ţară. Despre ei citim în Vechiul Testament mai mult decât despre oricare altă naţiune, afară de cea a lui Israel; ultima amintire în Scriptură spune: „Şi Eu voi frânge mândria filistenilor“ (Zaharia 9:6 ). În acest sens a spus şi Domnul nostru: „Te voi vărsa din gura Mea“. Îi vedem pe „filisteni“ lucrând cu toată puterea în biserica din Laodiceea.

Raţionalismul şi ritualul îşi exercită puterea lor de atracţie asupra omului natural, căruia îi place când duhul său este dus pe înălţimi intelectuale şi îi sunt solicitate sentimentele sale sufleteşti. Persoana lui Hristos este întunecată de ambele, El nu are nici un loc în acestea. Mulţi credincioşi adevăraţi sunt încurcaţi în aceste lucruri şi nu văd nici o cale de ieşire din această stare. Ei strigă ca şi Maria în faţa mormântului gol: „Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus“. Ce este de făcut?

Este totuşi posibil ca credincioşii adevăraţi să fie atacaţi şi influenţaţi de ceea ce în mod aşa de evident nu este de la Dumnezeu? Din păcate, da! Creştinii sunt deseori atraşi de aparenta credibilitate a ostenelilor şi învăţăturilor care îşi revendică dreptul că ele au înaintea ochilor progresul spiritual al oamenilor, dar care apoi îşi au punctul central şi de ancorare în oameni, nu în Dumnezeu. Se poate întâmpla uşor ca veritabile sentimente duhovniceşti să fie confundate cu sentimente naturale şi în mod general există în noi tendinţa să ne bazăm mai mult pe propria noastră înţelepciune decât pe înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu. Ar trebui să fim mai puternic ancoraţi în adevărul fundamental, că omul natural nu primeşte ceea ce este al Duhului lui Dumnezeu, deoarece pentru el este o nebunie şi el nici nu poate să cunoască (1. Corinteni 2:14 ). Evanghelia nu a plecat de la oameni şi nu este nimic, nici în cer, nici pe pământ, care să poată face pe oameni fericiţi. Numai în vestea bună a harului lui Dumnezeu este oferită oamenilor iertarea păcatelor. Ea este divină şi de la Dumnezeu. Numai prin harul lui Dumnezeu sunt cunoscute slăvile acestei veşti bune şi numai cei care au primit harul pot să aprecieze valorile ei.

Filistenii au fost cei mai înverşunaţi dintre toţi duşmanii lui Israel şi i-au ţinut în robie, mai mult decât toţi ceilalţi. Cu cât Israel era mai slab în credinţă, cu atât mai mare era puterea acestor filisteni. Ei nu au fost pentru totdeauna nimiciţi, până când David - un tablou al lui Hristos în biruinţa învierii Sale - a instalat domnia sa în ţară.

sursa: https://comori.org/