Categorie: Invataturi biblice
Judecători 7:23 - 8:35
Dumnezeu Şi-a arătat puterea punând în învălmăşală tabăra madianiţilor prin fapta a trei sute de oameni pe care El i-a ales pentru aceasta. Acum este vorba de urmărirea duşmanului. Înainte de declanşarea atacului, Ghedeon trimisese soli seminţiilor lui Aşer, Zabulon şi Neftali (Judecători 6:35 ). Cei din Neftali şi Aşer şi toţi cei din Manase vin acum şi urmăresc pe Madian (Judecători 7:23 ). Ghedeon trimite mesageri în muntele lui Efraim: efraimiţii se adună, pun mâna pe vadurile Iordanului şi omoară pe cei doi domnitori ai madianiţilor: Oreb şi Zeeb.
S-ar părea că biruinţa va fi definitivă şi aducătoare de însemnate beneficii. Dar vrăjmaşul spiritual nu doarme şi crează dificultăţi şi capcane.
1. Gelozia lui Efraim (Judecători 8:1-3 )
Niciodată în decursul anilor de asuprire, Efraim nu a luat nicio iniţiativă pentru a fi eliberat din mâna lui Madian. Efraimiţii au aşteptat, cu pasivitate, ca Ghedeon să-i cheme în momentul când victoria era virtual câştigată. Şi atunci s-au supărat că nu au fost solicitaţi mai devreme şi au declanşat o ceartă deosebit de puternică.
Efraim era conştient de importanţa sa. Nerecunoaşterea acestui fapt îl leza imediat şi foarte adânc. Însă pe timpul lui Iefta (Judecători 12:1-6 ), capriciile lor vor degenera într-un război civil. Dar Ghedeon era omul format în şcoala lui Dumnezeu. El învăţase că în sine însuşi nu avea nici o valoare, nu conta mai mult decât o turtă de orz. Şi atunci el ia o atitudine de umilinţă şi recunoaşte bucuros ceea ce a făcut Dumnezeu prin intermediul fraţilor săi: „Ce am făcut eu în comparaţie cu voi? Oare nu face mai mult culesul ciorchinelor rămase în via lui Efraim decât culesul întregii vii a lui Abiezer? În mâinile voastre a dat Dumnezeu pe căpeteniile lui Madian“ (Judecători 8:2-3 ). Şi Ghedeon repetă: „Ce am putut face eu în comparaţie cu voi?“
El ar fi putut spune: „Pe mine m-a chemat Domnul şi m-a îmbrăcat cu Duhul Lui pentru a conduce poporul la biruinţă. Cei trei sute de oameni care m-au însoţit au fost selecţionaţi dintr-o oaste de 32.000 de inşi, de Dumnezeu Însuşi. Noi suntem cei ce ne-am asumat cel mai mare risc.“ Nici vorbă de aşa ceva. Ghedeon recunoaşte binele pe care Dumnezeu l-a făcut prin fraţii săi, fără a face caz de rolul avut de el însuşi. După ce le-a vorbit astfel li s-a potolit mânia. Ce ilustraţie frumoasă pentru pasajul din Proverbele 15:1: „Un răspuns blând potoleşte mânia.“ Aceeaşi învăţătură o regăsim în 2. Timotei 2:24-26 unde citim că robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi. El nu va neglija învăţătura, ci plin de îngăduinţă răbdătoare va îndrepta pe potrivnici cu blândeţe, aşteptând intervenţia lui Dumnezeu. De asemenea, în 1. Corinteni 12 suntem învăţaţi că mădularele aparent dotate, după toate aparenţele, mai puţin, nu trebuie să se dea deoparte sub motiv că alţi credincioşi sunt mai dăruiţi (versetele 15-17), iar cei mai dotaţi nu trebuie să creadă că numai ei sunt utili şi să dispreţuiască pe ceilalţi, fiind conştienţi de propria lor importanţă (versetele 21-24). Toate mădularele trupului sunt la fel de utile: Dumnezeu l-a aşezat pe fiecare mădular în trup după cum a găsit El cu cale: nici un complex de superioritate şi nici un complex de inferioritate nu intervine acolo unde starea spirituală a credincioşilor este cea dorită de Dumnezeu.
Acesta este principiul evanghelic, însă, vai, de câte ori lucrurile se prezintă altfel în practică! Creştinii se jignesc unul pe altul, se rănesc unul pe altul, din cauză că nici unul dintre aceştia nu a recunoscut rolul foarte important ce le-a fost atribuit. Aceşti certăreţi apreciază ce li s-a lăsat să facă, lucruri fără nici o însemnătate, în loc să aprecieze cu recunoştinţă ceea ce Dumnezeu a găsit cu cale să încredinţeze unora dintre fraţii lor.
2. Dispreţul manifestat de locuitorii din Sucot şi din Penuel
Ghedeon şi cei trei sute de bărbaţi care erau cu el au ajuns epuizaţi şi istoviţi. Este ceva foarte normal ca puterile trupului să scadă odată cu intensitatea eforturilor depuse sau paralel cu înaintarea în vârstă. Îndemnul Domnului Isus către ucenici este de cea mai mare actualitate: „Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin“ (Marcu 6:31 ). Dar sunt situaţii când nu putem întrerupe activitatea noastră, când trebuie să continuăm o anumită lucrare, oricât de obosiţi ne-am afla. Dumnezeu, dacă găseşte cu cale, ne poate da o îndoită măsură de putere divină, pentru că un om obosit este mult mai vulnerabil la iritare sau la descurajare.
Într-o asemenea stare de oboseală, Ghedeon se confruntă cu atitudinea dispreţuitoare a oamenilor din Sucot. Aceştia, neîncrezători că el va obţine victoria asupra vrăjmaşilor, nu vor să le dea luptătorilor nici măcar câteva alimente. Printr-un asemenea procedeu, ei ajutau indirect duşmanul. Un asemenea incident însă nu-l opreşte pe Ghedeon. El merge hotărât înainte. Dumnezeu va purta de grijă cu privire la nevoile slujitorilor Săi prin mijloacele pe care le va considera potrivite, astfel că biruinţa finală nu va întârzia (versetele 10-12). Dar la întoarcere, Ghedeon va trebui să judece cu toată severitatea atitudinea oamenilor din Sucot şi din Penuel (versetele 16-17), să le aplice o pedeapsă foarte dură, să demoleze turnul şi să ucidă pe locuitorii cetăţii. Ei dispreţuiseră eliberarea pe care Domnul le-o asigura prin intermediul lui Ghedeon.
Pasajul din 1. Tesaloniceni 5:13 ne arată ce important este să apreciem pe slujitorii lui Dumnezeu tocmai datorită lucrării săvârşite de ei: „Să-I preţuiţi foarte mult în dragoste, din pricina lucrării lor.“ Suntem invitaţi să-i susţinem şi din punct de vedere material (Galateni 6:6 ; 1. Corinteni 9:14 ). Pe vremea lui Neemia, israeliţii neglijaseră să dea leviţilor partea ce li se cuvenea. În consecinţă, fiecare dintre ei au fugit în ţinutul său, Casa Domnului fiind abandonată. Neemia nu a făcut reproşuri leviţilor, ci căpeteniilor care nu au supravegheat aducerea zeciuielilor.
Cuvântul lui Dumnezeu este aspru cu privire la cei ce „aleargă“ fără a fi trimişi de Domnul şi care prorocesc fără ca El să le fi vorbit (Ieremia 23:21 ). Însă, pe de altă parte, este un lucru grav să nu fie sprijiniţi cei pe care Domnul Îi foloseşte în lucrarea Lui. Unii vor spune că ar trebui mai întâi să vedem rezultatele („Este oare mâna lui Zebah şi Ţalmuna în stăpânirea ta?“) şi astfel pun la îndoială valoarea lucrărilor întreprinse. Fără îndoială că trebuie discernământ când se dă o mână de însoţire unuia care se socoteşte slujitorul Domnului. Pomul este judecat după roadele sale. Însă, dacă nu suntem atenţi, putem foarte uşor să facem jocul duşmanului, nesprijinind, adică denigrând, pe acela pe care Dumnezeu Însuşi l-a chemat în lucrarea Sa. Aşa s-a întâmplat cu Maria şi Aaron în Numeri 12 . Şi Domnul a trebuit să le spună: „Cum de nu v-aţi temut să vorbiţi împotriva robului Meu?“ (Numeri 12:8 ). Maria s-a acoperit de lepră şi a fost scoasă afară din tabără pentru şapte zile.
Faţă de bărbaţii lui Efraim, Ghedeon se arată smerit şi plin de îngăduinţă răbdătoare. Chiar dacă ei îşi dădeau o anumită importanţă şi deveniseră geloşi pe Ghedeon, totuşi efraimiţii îndepliniseră lucrarea lui Dumnezeu. Ghedeon tratează cu toată asprimea pe cei din Sucot şi Penuel din cauză că, în fapt, ei împiedicaseră lucrarea Domnului şi, nesprijinind lupta contra vrăjmaşului, i-au făcut indirect un serviciu acestuia.
3. Flatarea lui Ghedeon (Judecători 8:18-21 )
Linguşirea, flatarea este o cursă foarte subtilă, un laţ pus mereu în calea unui copil al lui Dumnezeu şi este de natură să compromită chiar cea mai strălucită biruinţă. Zebah şi Ţalmuna îl complimentează pe Ghedeon, afirmând că acesta avea „înfăţişarea unui fiu de împărat“ (versetul 18). Apoi ei îi laudă puterea (versetul 21). Ce va face acum slujitorul Domnului? Îi va cruţa el pe cei doi din cauza măgulirilor lor? Pentru o clipă, el minimalizează îndrăzneala vrăjmaşului, însărcinându-l pe tânărul său fiu să-i omoare pe Zebah şi Ţalmuna, însă imediat el îşi vine în fire şi aplică asupra lor judecata Domnului.
Vorbind despre propovăduirea sa la Tesalonic, Pavel a putut mărturisi că nu întrebuinţase niciodată „cuvinte linguşitoare“ (1. Tesaloniceni 2:5 ). Este un mare pericol în a căuta să atragem sufletele prin cuvinte menite să consolideze părerile bune pe care le au persoanele respective despre ele însele sau să întărească propriile lor convingeri, zidind astfel pe un fundament nu tocmai potrivit şi sănătos. Sarcina noastră de mare răspundere este să facem din Evanghelia lui Hristos o temelie pe care să aşezăm oamenii şi credinţa lor (1. Tesaloniceni 2:13 ; 1. Corinteni 2:5 ).
De asemenea, ce pericol este să flatăm un slujitor al Dortmului şi să-i atribuim un loc mai înalt decât i se cuvine! Pavel se ferea cu toată grija „să nu aibă nimeni despre mine o părere mai înaltă decât ce vede în mine sau ce aude de la mine“ (2. Corinteni 12:6 ). A aprecia ceea ce dă Dumnezeu prin intermediul slujitorilor Lui, a-i trata cu stima cuvenită poate constitui un motiv de încurajare pentru ei. Însă cu totul altceva este o atitudine de măgulire şi de admiraţie excesivă pentru cutare persoană care a putut fi, totuşi, o unealtă binecuvântată în mâna Domnului, pentru că, „ce lucru ai pe care să nu-l fi primit?“ (1. Corinteni 4:7 ).
4. Stăpânirea asupra altora
Nimic mai natural ca, după o asemenea biruinţă, Ghedeon să devină căpetenia poporului său. De altfel omul are această dorinţă înnăscută după un conducător asupra căruia să-şi poată îndrepta privirile (versetele 22-23). Însă Ghedeon rezistă tentaţiei şi refuză să domine peste copiii poporului lui: „Eu nu voi domni peste voi, nici fiii mei nu vor domni peste voi, ci Domnul va domni peste voi“ (versetul 23). Epoca unei domnii după voia lui Dumnezeu ce urma să înceapă cu David şi Solomon, tipuri ale lui Hristos, era încă ceva îndepărtat.
Acelaşi principiu se aplică şi Adunării lui Dumnezeu: „Oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru, şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor“ (Marcu 10:43-44 ). Domnul Isus ne-a dat propriul Său exemplu când a zis: „Care este mai mare: cine stă la masă sau cine slujeşte la masă? Nu cine stă la masă? Şi Eu totuşi sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte la masă“ (Luca 22:27 ).
Fraţii bătrâni sunt chemaţi să păstorească turma (1. Petru 5:1-4 ), s-o supravegheze, dar „nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală.” „Să nu vă numiţi „Dascăli“, căci unul singur este Dascălul vostru: Hristosul. Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru“ (Matei 23:10-11 ).
5. O amintire tangibilă a biruinţei
Din nefericire, Ghedeon care a făcut progrese remarcabile pe drumul credinţei, înfruntând cu bărbăţie piedicile şi dificultăţile şi evitând cu mare pricepere laţurile întinse înaintea sa, va cădea, în cele din urmă, în ispita de a-şi comemora victoria obţinută contra vrăjmaşului.
Era normal ca el, căpetenia care îşi riscase viaţa, să primească o parte specială din prada de război (Judecători 8:24-26 ). Tovarăşii lui au făcut-o cu mare plăcere.
Dar de ce ajunge el să folosească acest aur şi aceste stofe scumpe pentru a confecţiona un efod, un fel de trofeu pe care să-l aşeze în cetatea lui? Efodul „a ajuns o pricină de desfrâu pentru tot Israelul şi a fost o cursă pentru Ghedeon şi pentru casa lui“ (versetul 27). Nu ştim exact ce reprezenta acest efod, însă era, desigur, un lucru material, un obiect de veneraţie pe care venea să-l vadă „tot Israelul“. Se înţelege ce cursă a fost pentru Ghedeon şi casa lui când toţi aceşti admiratori defilau pe dinaintea casei lui.
Tendinţa omului este totdeauna de a materializa ceea ce trebuie să rămână spiritual. El cedează ispitei de a lua o parte din gloria care se cuvine în întregime lui Dumnezeu Însuşi. Şarpele de aramă din Numeri 21:9 este un exemplu tipic în această privinţă. Acesta a fost un mijloc de mântuire dat pentru un anumit moment poporului lui Dumnezeu şi simbol a ceea ce avea să vină mai târziu Hristosul. De aceea şarpele trebuia să fie nimicit; totuşi, el a fost păstrat şi în 18:4 vedem că Ezechia intervine pentru a-l sfărâma din cauză că israeliţii ajunseseră să ardă tămâie în cinstea lui.
Noi putem păstra cu recunoştinţă anumite obiecte menite să ne aducă aminte de cei ce au umblat înaintea noastră pe calea credinţei. Însă niciodată nu trebuie să le venerăm sau, şi mai rău, să le acordăm o anumită „virtute“, o anumită „putere magică“.
Cu durere trebuie să spunem că minunata carieră a unui biruitor se termină cu un văl negru. Totuşi, poporului i-au fost asiguraţi patruzeci de ani de odihnă (versetul 28). Ghedeon locuieşte în casa lui şi are numeroşi copii, dar de îndată ce el a murit, Israel se cufundă în uitare: nu-şi mai aduce aminte de Domnul care-i scăpase din mâna vrăjmaşilor lui, nu dovedeşte bunătate faţă de casa binefăcătorului său, Ghedeon, şi se intoarce iarăşi la cultul Baalilor, căzând în păcat.
Însă dincolo de toate acestea trebuie să ne bucurăm de minunatul exemplu pe care ni l-a lăsat acest bărbat al credinţei, format printr-o vie relaţie cu Dumnezeu şi făcut capabil să câştige biruinţa duşmanului şi să aducă eliberarea poporului său asuprit.
sursa: https://comori.org/