"Autoritatea si supunerea in familie (4)"

Categorie: Invataturi biblice

Copiii sau obligativitatea respectării părinţilor

„Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri căci este drept“ (Efeseni 6: 1). Dacă soţiilor li s-a spus să fie supuse soţilor lor, supunere văzută ca şi „dăruire de sine voluntară unui iubit a cărui responsabilitate este definită în termenii unei constructive purtări de grijă“,[1] copiilor li se spune să-şi asculte părinţii. „Autoritatea părinţilor asupra copiilor este diferită şi mai puternică decât cea pe care poziţia de ’cap’ o conferă soţul asupra soţiei lui.[2]

De ce trebuie copiii să-şi asculte părinţii? John Stott prezintă trei baze potrivit pasajului din Efeseni, pentru ascultarea copiilor în căminele creştine: natura, legea şi Evanghelia.

Natura, „căci este drept“ deoarece, după Stott, ascultarea „nu depinde de o revelaţie specială; ea face parte din legea naturală pe care Dumnezeu a scris-o în toate inimile omeneşti: (Romani 2:14-15). Ea nu este limitată la etica creeştină; ea este un comportament comun în toate societăţile.“[3]

Legea „’Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta’ – este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă – ’ca să fii fericit şi să trăieşti multe zile pe pământ’“ (Efeseni 6:2-3). Această a cincea poruncă se pare că se referă la datoria noastră faţă de semeni (fiind scrisă pe a doua tablă a Legii). Totuşi unii susţin că fiecare din cele două table conţine cinci porunci, deci cinstirea părinţilor este adusă în sfera datoriei faţă de Dumnezeu. Acest lucru nu este greşit pentrucă, cel puţin pe durata copilăriei, părinţii Îl reprezintă pe Dumnezeu pentru copii şi aceştia trebuie să-i cinstească pe părinţi recunoscându-le autoritatea dată de Dumnezeu.

Făgăduinţa care însoţeşte porunca se referă la prosperitate materială şi la viaţă lungă. Bineînţeles că în perioada teocraţiei, binecuvântările legământului lui Dumnezeu cu Israel erau strâns legate de ţara făgăduinţei şi de siguranţa, sănătatea şi recolta bună din ea.

Însă pentru noi, astăzi, „ceea ce este făgăduit nu priveşte atât de mult viaţa lungă a unui copil care ascultă de părinţii săi, cât stabilitatea socială a oricărei comunităţi în care copiii îi cinstesc pe părinţii lor. Cu siguranţă o societate sănătoasă este de neconceput fără o viaţă puternică de familie.“[4]

Evanghelia – „în Domnul“ este porunca pentru ascultarea copiilor. Această expresie „în Domnul“ a fost interpretată în mod diferit. Astfel, după unii, ţinând cont şi de textul paralel din Coloseni unde copiilor li se spune să-şi asculte părinţii „în toate lucrurile“ (Coloseni 3: 20) expresia „în Domnul“ scoate în evidenţă faptul că ascultarea copiilor este obligatorie în tot ceea ce este compatibil cu loialitatea lor faţă de Domnul Isus Hristos. Dacă copilul simte că părintele îi cere să facă ceva greşit din punct de vedere moral, refuzul să asculte este justificat. Totuşi, dacă ascultă, există un principiu al Scripturii care ar indica nevinovăţia copilului şi vina părintelui care l-a forţat să păcătuiască. Numeri 30: 15 afirmă acest lucru în relaţia dintre soţ şi soţie. Cu toate acestea există responsabilitate personală din partea fiecărei persoane şi, cel puţin ca adulţi nu putem atribui responsabilitatea noastră părinţilor. Deci expresia „în Domnul“ ar echilibra oarecum aceea ascultare „în toate lucrurile.“ După alţii, „Pavel le vorbeşte aici copiilor mai mari care trăiesc şi ei conştienţi ca şi creştini, care sunt ’în Domnul.’“[5] Astfel chiar şi ascultarea de părinţi este schimbată nemaifiind o acceptare silită a autorităţii părinteşti, şi o ascultare făcută cu bucurie, „căci lucrul acesta place Domnului“ (Coloseni 3: 20).

Aceasta este supunerea plină de dragoste pe care Însuşi Domnul Isus, ca şi copil, a arătat-o părinţilor săi, deşi El era fără prihană iar ei erau păcătoşi. (Luca 2: 51). Copiii sunt datorii să-şi cinstească părinţii în tot timpul vieţii acestora, purtându-le de grijă şi la bătrâneţe. Dar până când ar trebui să-i „asculţi“ şi care sunt limitele acestei ascultări?

Am văzut că ascultarea nu mai este obligatorie atunci când compromite loialitatea faţă de Dumnezeu. Există însă şi o vârstă când copilul nu mai este obligat să asculte de părinţii săi. Atâta timp cât este dependent de ei pentru întreţinere el trebuie să asculte. Însă când a devenit independent sau s-a căsătorit respectul şi cinstea rămân cu excepţia ascultării. Părinţii mai pot să-i dea sfaturi şi este indicat să o facă, dar nu trebuie să şi le impună.

Noul Testament nu conţine doar sfaturi pentru copii ci şi pentru părinţi, văzuţi ca autoritate în familie. Cum îşi vor manifesta părinţii aceeastă autoritate asupra copiilor ne învaţă câteva pasaje din Noul Testament, dar, trebuie să ţinem cont, şi de textele paralele din Vechiul Testament, pentru a înţelege mai bine această sferă a autorităţii şi responsabilităţile părinţilor.

În primul rând porunca iniţială de a se înmulţi (Genesa 1:28; 9:1-7) reluată în Psalmi (127:3- 5; 128:3) pare să câştige aprobarea apostolului Pavel (1 Timotei 2:15; 5:14). Acesta este cu siguranţă planul normal al lui Dumnezeu. Însă, pe de o parte, sunt unii părinţi creştini care nu pot avea copii şi aceştia fie se dedică lucrării lui Dumnezeu fie adoptă copii, iar pe de altă parte unii nu-şi doresc copii invocând tot felul de motive: suprapopulaţia, limitarea stilului de viaţă, posibila ignoranţă la bătrâneţe din partea copiilor, etc.

Cu toate acestea, frumuseţea planului lui Dumnezeu poate fi văzută în bucuria exuberantă pe care o aduce în cămin un mic copil, în puterea pe care şi-o furnizează tinerii adulţi şi părinţi unul altuia şi în tovărăşia şi siguranţa pe care le-o asigură copiii părinţilor la bătrâneţe, ca să nu mai menţionăm cinstea adusă lui Dumnezeu prin încă o generaţie care să-L iubească şi să-I slujească. Planul lui Dumnezeu este bun.

„Atunci când Pavel schiţează modul în care părinţii trebuie să se comporte faţă de copiii lor, lucrul pe care îl accentuează nu este exercitarea autorităţii asupra lor, ci caracterul moderat pe care trebuie să-l aibă în ea.“[6]

Dacă în familiile romane, tatăl exercita o autoritate suverană asupra tuturor membrilor familiei putând să-i pedepsească după bunul său plac sau chiar să-i vândă ca sclavi, tatăl creştin trebuie să fie cu totul altfel ţinând cont că întreaga lui calitate de părinte vine de la Dumnezeu – Tatăl tuturor. Aşa după cum Dumnezeu poartă de grijă familiei Sale, copiilor Săi, tot aşa şi părinţii trebuie să poarte de grijă atât material, cât şi fizic, social şi intelectual pentru copiii pe care-i au în întreţinere. În acest fel copiii vor creşte în înţelepciune, plăcuţi lui Dumnezeu şi oamenilor (Luca 2:52). Responsabilitatea aceasta este aşa de mare încât chiar şi slujirea în biserică este rezervată pentru cei care îşi împlinesc responsabilităţile căminului (1Timotei 3:2- 5; Tit 1:6- 9).

Părinţii trebuie şă-şi iubească copiii (Tit 2:4). Exemplu a ceea ce face din dragoste Tatăl nostru ceresc pentru noi este standardul dăruirii de sine.

Credem că dragostea pentru copii trebuie să fie rostită şi demonstrată. Poate că cel mai bun dar pe care-l dăruiesc părinţii copiilor lor este să se iubească unul pe celălalt aşa cum trebuie. Când acest lucru este vizibil şi simţit puternic, se creează o atmosferă de securitate şi părinţii devin modele pentru toate releţiile de viaţă.

Apostolul pavel îi sfătuieşte pe părinţi: „Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i, în mustrarea şi învăţătura Domnului“ (Efeseni 6: 4). Expresia „nu întărâtaţi la mânie“ a fost tradusă şi altfel „nu vă exasperaţi copiii“ (NIV)[7], „ nu provocaţi în copiii resentimente” (NEB)[8] sau „nu provocaţi la mânie“ (GBY).[9]

Pavel recunoaşte aici cât de delicaţi sunt copiii. Dincolo de faptul că ei trebuie să-şi asculte părinţii în Domnul, copiii au propria lor viaţă şi personalitate. „Ei sunt nişte oameni mici, care îşi au drepturile lor. Atunci când sunt priviţi aşa, ei trebuie să fie respectaţi şi în nici un caz nu trebuie să fie exploataţi, manipulaţi sau striviţi.“[10]

Deci părinţii nu ar trebui să aibă „pretenţii iritante şi nerezonabile“[11] sau să fie duri şi cruzi, dar nici să aibă o comportare mult prea îngăduitoare sau să manifeste favoritism.

Creşterea „în mustrarea şi învăţătura Domnului“ presupune o educaţie aleasă, „învăţătura Domnului“ dar şi o disciplinare după voia lui Dumnezeu. (Evrei 12: 9). Vechiul Testament vorbea clar despre nevoia disciplinării şi pedepsei: „Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte îl va pedepsi îndată“ (Proverbe 13: 24) sau „Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va deslipi de el“ (Proverbe 22: 15).

Disciplina în educaţie trebuie să fie corectă, incluzând şi instruire. O educaţie exagerat de severă, o educaţie determinată de motive egoiste, supără şi chinuie copiii făcându-i „să-şi piardă nădejdea“ (Coloseni 3: 21).

Trebuie să existe un echilibru biblic între dragoste, educaţie şi disciplinare pentru că rezultatele toleranţei lipsite de disciplinare, pe de o parte, sau a disciplinării lipsite de dragoste pe de altă parte sunt la fel de dăunătoare.

Credem că este necesar ca părinţii să se raporteze la copiii lor asemeni modului în care Dumnezeu se raportează la copiii Lui, răsplata este mai eficientă decât pedeapsa.

Concluzie

În societatea noastră funcţionează patru moduri de conducere a familiei: autonom, democratic, dictatorial şi biblic.

Modul de conducere prezentat în acest capitol a fos cel biblic, instituit de Dumnezeu. „Familia n-a fost făcută să funcţioneze nici ca democraţie, nici ca dictatură şi nici ca unitate economică într-o societate agrară. Schimbările sociale pot să-i schimbe mărimea sau legăturile cu restul lumii, dar nimic nu-i va schimba vreodată natura esenţială. Familiile există pentru că Dumnezeu a conceput ca oamenii să trăiască în familii.“[12]

Aşa cum am arătat Dumnezeu, Cel care a stabilit autoritatea şi supunerea în familie, ne-a oferit modele ideale pentru acestea: Hristos – model pentru autoritatea soţului, Biserica – modul pentru supunerea soţiei; Dumnezeu – model pentru părinţi, copiii Domnului – model pentru copiii de astăzi.

Fiecare ar trebui să cunoscă rolul dat lui de Dumnezeu şi să acţioneze în această direcţie. John Stott spunea: „Trebuie să te angajezi ferm în faţa lui Dumnezeu să-ţi împlineşti rolul în familie, indiferent care ar fi acesta, de dragul Lui şi fără să ţii cont cum îşi îndeplinesc rolurile ceilalţi membri ai familiei. Acesta face parte din dedicarea ta creştină. Ceilalţi ar putea să te respingă. Familia te poate alunga. Dar, până când nu se întâmplă acest lucru, tu ai datoria de a urma scenariul scris de Dumnezeu pentru rolul tău de tată, fiu, soţie, mamă, soţ sau orice altceva. Chiar dacă familia te alungă, tu trebuie să fii gata să-ţi reiei rolul.“[13]

[1] John Stott, Noua societate a lui Dumnezeu, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1994, p. 184.

[2] Ibidem.

[3] Idibem.

[4] Ibidem, p. 186.

[5] Heiko Krimmer, Epistola către Coloseni, Editura ”Lumina Lumii“, 1996, p. 149.

[6] Jhon Stott, Op. cit., p. 189.

[7] The New Internaţional Version of the Bible (Noua versiune internaţională a Bibliei (Hoddes al Stonghton), NT 1974, VT 1979.

[8] The New English Bible (NT 1961, a doua ediţie 1970; VT 1970).

[9] Gute Botschaft Verlag, Noul Testament, Psalmi, Bucureşti 1998.

[10] John Stott, Op. cit., p. 190.

[11] Ibidem.

[12] John White, Lupta, Editura ”Logos“, Cluj 1993, p. 128.