Categorie: Cartile Bibliei
Un principiu, de la care trebuie să se pornească la studiul Apocalipsei, este faptul, că împlinirea celei mai mari părţi a conţinutului ei este şi astăzi încă o chestiune de viitor. Împlinirea completă a profeţiilor trebuie căutată în timpul necazului, care va veni în curând şi care se va extinde peste mai mulţi ani şi îşi va găsi punctul culminant şi încheierea odată cu revenirea Domnului Isus cu putere. Atâta timp cât Adunarea sau Biserica va fi domeniul de acţiune al harului dumnezeiesc pe pământ, încheierea profeţiei nu va fi posibilă. Abia după ce ea va fi luată în cer, Dumnezeu, după o perioadă îndelungată de întrerupere, se va preocupa iarăşi cu poporul Său Israel şi cu naţiunile. Adunarea însăşi – trupul şi mireasa lui Hristos – este aleasă din Israel şi naţiuni şi ea însăşi nu este tema profeţiei, ci noi o găsim anunţată şi revelată în Noul Testament, în mod deosebit în Evanghelia după Matei 16:16-18 şi în epistola către Efeseni capitolul 3. Evenimentele politice şi religioase, care au loc sub ochii noştri, arată desfăşurarea şi rezultatul unei istorii de multe secole, dar în săptămâna profetică de şapte ani (Daniel 9:27 ) vor avea loc transformări cu caracter îngrozitor. Sub domnia fiarei prezentate în Apocalipsa, într-un anumit sens „prim-ministrul” al lui satan, tot guvernul politic al Europei se va reorganiza într-o uniune puternică de zece state.
Vechiul imperiu roman va reapărea sub o înfăţişare nouă, condus şi supravegheat de căpetenia sa, „cornul cel mic” din Daniel 7 , care se va caracteriza prin batjocorirea şi prigonirea sfinţilor. Aliatul lui în atrocităţile lui, dar în cele din urmă şi părtaşul la condamnarea veşnică, este antihristul; el va fi căpetenia religioasă a creştinătăţii decăzute, în timp ce fiara va avea conducerea politică. Curva, Babilonul simbolic, este alianţa tuturor forţelor răului pe teritoriul religios. Cei zece împăraţi şi fiara, care la început se vor sprijini reciproc, vor deveni mai târziu, scurt timp înainte de înlăturarea fiarei, unelte pentru răsturnarea ei (Apocalipsa 17:16-17 ); împăraţii, comercianţii şi echipajul navelor din afara sferei de exercitare a puterii romane vor deplânge prăbuşirea ei (Apocalipsa 18:8-9 ). Judecata asupra fiarei o va face Domnul personal, la venirea Sa cu putere (Apocalipsa 19:20 ). Deci judecata asupra Babilonului şi asupra fiarei sunt evenimente diferite. Judecata asupra Babilonului va avea loc înaintea judecăţii asupra fiarei.
Atâta timp cât Biserica, sau Adunarea, mai este pe pământ, aceste evenimente şi altele asemănătoare lor, nu pot avea loc. Cu toate că răul lucrează deja cu putere mare şi se răspândeşte, el este încă o taină. El este reţinut prin două puteri: ceea ce îl reţine (2. Tesaloniceni 2:6 ) este Adunarea pe pământ; cine îl reţine (2. Tesaloniceni 2:7 ), este Duhul Sfânt. În felul acesta renunţarea totală la credinţă nu poate să aibă loc, înainte ca Adunarea şi Duhul Sfânt să părăsească pământul. Dar principiile, care subminează neapărat şi rapid fundamentul moral al bisericii cu numele şi al întregii societăţi, sunt deja demult la lucru. „Critica înaltă” este o putere conducătoare în această dezvoltare rea. Deplina ei manifestare va avea loc în curând.
Împărţirea cărţii Apocalipsa
Cartea Apocalipsei a fost scrisă de apostolul Ioan în anul 96 după Hristos, pe insula Patmos.
Două părţi
Cartea Apocalipsei conţine două părţi aproximativ egale în ceea ce priveşte mărimea, dar diferite în ceea ce priveşte tematica.
Prima parte se întinde de la capitolul 1 până la capitolul 11:18. În această parte se schiţează profetic evoluţia generală a lucrurilor şi evenimentele de la sfârşitul primului secol creştin până la trecerea în starea veşnică. Faptul că ultimul verset al primei părţi conduce realmente până la sfârşitul timpului o arată compararea cuvintelor »şi timpul ca cei morţi să fie judecaţi« (capitolul 11:18) cu afirmaţia: »Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie« (capitolul 20:12).
Partea a doua se extinde de la capitolul 11:19 până la capitolul 22:21. În aceasta se prezintă detalii mai exacte, care sunt în legătură cu Israel şi creştinătatea decăzută în timpul necazului îngrozitor din viitor.
Cheia pentru înţelegerea Apocalipsei
Pe lângă aceasta, în capitolul 1:19 se face o subîmpărţire a cărţii în trei părţi. Acest verset important este cheia pentru interpretarea corectă şi pentru înţelegerea întregii cărţi. Cele trei părţi se ocupă cu trecutul, cu prezentul şi cu viitorul.
1. »Scrie, deci, cele ce ai văzut.« Aceste cuvinte se referă la viziunea din versetele 10-18, unde Ioan a văzut pe Hristos în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur, deci în trecut.
2. »... cele ce sunt.« Această parte constă din capitolele 2 şi 3, în care se tratează evoluţia bisericii cu numele în etapele istoriei ei succesive şi parţial consecutive, de la începutul decăderii ei (capitolul 2:4) şi până la repudierea ei (capitolul 3:16); deci ea se ocupă cu mărturia creştină din prezent.
3. »... şi cele ce vor fi după acestea.« Această parte începe cu capitolul 4 şi se întinde până la capitolul 22:5 şi este de fapt partea profetică a cărţii; ea cuprinde exclusiv evenimente viitoare. Judecăţile legate de ruperea peceţilor, de sunetul trâmbiţelor, de vărsarea potirelor, Babilonul, nunta Mielului, domnia şi celelalte evenimente: toate acestea vor avea loc în viitor.
Douăsprezece secţiuni
În afară de aceasta, întreg conţinutul Apocalipsei se poate împărţi în douăsprezece secţiuni, şi dacă se ţine bine seama de aceste subîmpărţirii, studiul cărţii se va uşura foarte mult. Prezentăm aici pe scurt conţinutul şi delimitarea fiecărei secţiuni:
1. Introducere generală; capitolul 1, versetele 1-9.
2. Hristos în slava Lui de Judecător în mijlocul celor şapte Adunări din Asia; capitolul 1, versetele 10-20.
3. Biserica cu numele ca mărturie a lui Dumnezeu pe pământ; abaterea ei crescândă de la dragoste şi adevăr; capitolele 2 şi 3.
4. Sfinţii cereşti glorificaţi şi şezând pe scaunul de domnie – aceştia sunt toţi aceia despre care se vorbeşte în 1. Tesaloniceni 4:15-17 ; capitolele 4 şi 5.
5. Cele şapte peceţi, pe care Mielul le deschide succesiv; capitolul 6:1 până la capitolul 8:1. Capitolul 7 este o intercalare foarte remarcabilă.
6. Cele şapte trâmbiţe, care răsună succesiv; capitolul 8:2 până la capitolul 11:18. În aceste judecăţi anunţate prin trâmbiţe stă pe prim plan împărăţia romană reinstaurată. O intercalare de la capitolul 10:1 până la capitolul 11:13.
7. Trei persoane, femeia, balaurul şi fiul de parte bărbătească (capitolul 12), două fiare, unelte active ale lui satana (capitolul 13), şapte evenimente (capitolul 14); capitolele 12-14.
8. Cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu, care se revarsă succesiv; capitolul 15 şi 16. Sunt judecăţile de încheiere ale lui Dumnezeu asupra împărăţiei romane, asupra Israelului răzvrătit şi asupra pământului.
9. Babilonul simbolic, curva, cu legăturile ei politice şi bisericeşti şi nimicirea ei definitivă; capitolele 17 şi 18.
10. Succesiunea cronologică a evenimentelor de la căderea Babilonului şi până la starea veşnică, începând cu bucuria din cer şi sfârşind cu o privire asupra chinului veşnic din iazul de foc; capitolul 19:1 până la capitolul 21:8.
11. Mireasa Mielului în strălucirea domniei din timpul Împărăţiei de o mie de ani – subiectul dragostei veşnice, îmbrăcată cu o frumuseţe nepieritoare; capitolul 21:9 până la capitolul 22:5.
12. Cuvintele de încheiere: atenţionări, ameninţări şi îmbărbătări; capitolul 22:6-21.
Ordinea cronologică
Capitolele 2 şi 3 ne arată cum vede şi cum apreciază Domnul Isus biserica cu numele în dezvoltarea ei lăuntrică, şi anume, în etapele succesive ale istoriei ei pe pământ, din primul secol creştin şi până la repudierea ei finală. După aceea urmează capitolele 4 şi 5 în ordine cronologică, în această privinţă însă, nu pământul, ci cerul este scena desfăşurării evenimentelor, căci sfinţii au fost răpiţi în patria lor de sus. Actul răpirii nu îl găsim amintit în cartea Apocalipsei. El a avut loc între capitolul 3 şi capitolul 4. Apostolul Pavel descrie răpirea, apostolul Ioan pleacă de la premisa că aceasta a avut loc deja. De aceea noi putem aşeza în timp răpirea sfinţilor după ruina bisericii descrisă în capitolul 3 şi înaintea slavei văzute în capitolul 4.
Evoluţia pe pământ este reluată începând cu capitolul 6, legată de sfârşitul capitolului 3, dar este evoluţia lumii necredincioase, a lui Israel, a împărăţiei romane aflate în reinstaurare şi a creştinătăţii în general. Acestea le găsim în capitolele 6; 8; 9; 11:14-18; 15:5-16:21; 19:11-20:15.
Intercalări
Găsim în cartea Apocalipsei şase intercalări clar recunoscute, pe care le prezentăm aici:
1. Capitolul 7, intercalat între pecetea a 6-a şi a 7-a.
2. Capitolul 10:1 – 11:13, intercalat între trâmbiţa a 6-a şi a 7-a.
3. Capitolul 11:19 – 15:5, intercalat între trâmbiţa a 7-a şi vărsarea potirelor mâniei.
4. Capitolul 16:13-16, intercalat între potirul al 6-lea şi al 7-lea.
5. Capitolul 17:1 – 19:10, intercalat între vărsarea celui de-al 7-lea potir al mâniei şi apariţia personală a Domnului în putere şi slavă.
6. Capitolul 21:9 – 22:5, intercalat între descrierea stării veşnice şi cuvintele de încheiere ale cărţii.
Cea mai lungă intercalare este cea de-a treia. În ea se descoperă izvoarele ascunse ale binelui şi răului (capitolul 12), se arată reprezentanţii şi uneltele principale ale răului (capitolul 13) şi sunt prezentate intervenţiile şi rezultatele acţiunii divine în har şi judecată (capitolul 14).
Observaţii generale
Partea absolut profetică a cărţii începe cu capitolul 6 şi se încheie cu capitolul 22 versetul 5.
Evenimentele, care sunt în legătură cu peceţile, trâmbiţele şi potirele, au loc după răpirea celor mântuiţi şi înainte de apariţia în slavă. Este imposibil să se înţeleagă cartea Apocalipsei, dacă nu se recunoaşte clar acest lucru.
Pentru deschiderea peceţilor nu se poate indica timpul exact. Reinstaurarea împărăţiei romane va avea loc probabil în timpul deschiderii succesive a peceţilor. Nu găsim însă nici un indiciu că ea există deja în acest timp. S-ar putea ca aceasta să ia naştere din haosul general provocat de grozăviile care au luat naştere prin deschiderea celor şase peceţi (capitolul 6:12-17); dar nu putem spune cu siguranţă acest lucru.
Primele patru judecăţi vestite prin trâmbiţe în capitolul 8 se referă în mod deosebit la împărăţia romană reinstaurată. Restul de trei „vai-trâmbiţe” anunţă judecata asupra Israelului decăzut, asupra creştinătăţii decăzute şi asupra lumii vinovate. Judecăţile anunţate prin trâmbiţe urmează judecăţilor anunţate prin ruperea peceţilor, şi judecăţile anunţate prin vărsarea potirelor urmează judecăţilor anunţate prin trâmbiţe. Primele judecăţi anunţate prin ruperea peceţilor sunt comparativ mai uşoare, dar mult mai vaste; după aceea ele devin tot mai grele. Judecăţile anunţate prin trâmbiţe sunt mai grele; primele patru sunt limitate în spaţiu, şi ultimele trei sunt „vai-judecăţi”.
Ceata martirilor din Iuda, care stau pe marea de sticlă, şi cântă cu harpele, sunt amintiţi în capitolul 14:2 şi 15:2-4.
Ceata celor ocrotiţi din Iuda de pe muntele Sionului, singurii care pot să înveţe cântarea fraţilor lor de dincolo, îi găsim în capitolul 14:1-5.
Ceata celor pecetluiţi din Israel este amintită în capitolul 7:1-8; despre ei nu se spune că vin din necaz. Ei trebuie diferenţiaţi de ceata din capitolul 14. Cei o sută patruzeci şi patru de mii din capitolul 7 vin din tot Israelul, în timp ce cei o sută patruzeci şi patru de mii din capitolul 14 descind numai din Iuda.
Partea decăzută din Israel – oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor – sunt în mod deosebit subiectul judecăţii în capitolul 9:1-11. Prin aceasta avem afirmaţii cu privire la tot Israelul.
Cunoscuta profeţie a celor 70 de săptămâni sau 490 de ani (Daniel 9:24-27 )
Cu privire la înţelegerea acestei profeţii importante cei mai mulţi iudei, dar şi creştini, fac aceeaşi greşeală. Aceasta este cauzată de desconsiderarea faptului că ultima sau a 70-a săptămână-an este încă viitoare şi că o întrerupere îndelungată de aproape 2000 de ani între sfârşitul celei de-a 69-a săptămână şi începutul celei de-a 70-a săptămână a intervenit, şi a faptului că profeţia se referă la Ierusalim şi la poporul Iudeu. Apostolul Pavel nu a considerat necesar să scrie creştinilor dintre naţiuni despre timpuri şi perioade (1. Tesaloniceni 5:1 ). Profeţia însăşi arată clar o întrerupere îndelungată între ultimele două săptămâni. Redăm aici textual întreaga profeţie, dar dăm ici şi colo unele explicaţii:
»Şaptezeci de săptămâni (490 de ani) au fost hotărâte asupra poporului tău (Iudeii) şi asupra cetăţii tale celei sfinte (Ierusalim), pentru a înceta fărădelegea, pentru a pune capăt păcatelor, pentru a face ispăşirea nelegiuirii, pentru a introduce neprihănirea veşnică, pentru a pecetlui viziunea şi profeţia şi pentru a unge pe Sfântul Sfinţilor (şase binecuvântări care vor fi împlinite abia în împărăţia de o mie de ani). Să ştii deci şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru restabilirea (Neemia 2 ) şi zidirea din nou a Ierusalimului , până la Unsul (Mesia), Prinţul (Matei 21 ), sunt şapte săptămâni (49 de ani) şi şaizeci şi două de săptămâni (434 de ani); pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, chiar în timpuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni (care urmează celor şapte săptămâni), Unsul va fi stârpit (răstignit) şi nu va avea nimic. Poporul (romanii) unui prinţ care va veni (cornul cel mic din Daniel 7 ) va nimici cetatea (Ierusalimul) şi sfântul locaş (Templul) şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; până la sfârşit va fi război, o hotărâre de pustiire. El (prinţul roman) va face un legământ trainic cu mulţi (mulţimea poporului Iudeu) timp de o săptămână (şapte ani, cea de-a 70-a săptămână), dar la jumătatea săptămânii (după 3,5 ani) va face (prinţul) să înceteze jertfa de tăiere şi jertfa de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti (jertfe aduse idolilor) va veni unul care distruge, până ce prăpădul hotărât va fi vărsat asupra celui pustiit (sau pustiitor).«
Deci despre cine vorbeşte această profeţie – despre creştini sau despre Iudei? Fără îndoială despre Iudei. Poporul lui Daniel (Iudeii) şi cetatea (Ierusalimul) sunt aici subiectul profeţiei. Cu câţiva ani în urmă autorul acestei cărţi a fost ameninţat într-o scrisoare de unul dintre cei mai renumiţi cunoscători al profeţiilor, să studieze atent profeţia cunoscută despre cei 70 de săptămână-ani, deoarece el considera această profeţie ca fiind „cheia pentru toate profeţiile”. Cea de-a 70-a săptămână este şi acum în viitor. Despre ultima ei jumătate se vorbeşte în mod diferit: de 42 de luni, apoi de 1260 de zile, dar şi despre »un timp, timpuri şi o jumătate de timp«. În această perioadă deosebit de interesantă şi serioasă de 3,5 ani au loc şi evenimentele descrise în partea centrală a Apocalipsei. Este foarte important s-o înţelegem şi s-o ordonăm corect şi este absolut necesar pentru înţelegerea profeţiei potrivit cu Scriptura. Întreg planul profetic al lui Dumnezeu este cuprins în aceste 70 săptămână-an.
Sunt aceste săptămâni perioade de zile sau de ani? Toţi cunoscătorii importanţi ai limbii ebraice sunt de acord, că noţiunea tradusă prin cuvântul »săptămână« înseamnă de fapt »şapte«; din context trebuie să se deducă dacă este vorba de zile, ani sau alte unităţi de timp; noţiunea însăşi nu oferă nici o informaţie în acest sens. Învăţatul Tregelles remarcă în privinţa aceasta: „Din comoditate păstrez expresia ‚săptămână’, dar nu ca să afirm, că cuvântul ebraic include în sine înţelesul de ‚şapte zile’”. – Că aici este vorba de săptămână-an se poate recunoaşte uşor din conţinutul profeţiei.
În Daniel 10:2-3 sunt săptămâni de zile, aici este vorba de săptămâni ani. Dar acum se pune o altă întrebare importantă: Când a început această a 70-a săptămână sau cei 490 de ani? Citim că au început cu »darea poruncii pentru restabilirea şi zidirea din nou a Ierusalimului«. În cărţile Ezra şi Neemia găsim diferite dispoziţii, dar numai una cu privire la reclădirea Ierusalimului, celelalte se referă la Templu. Această dispoziţie deosebită o găsim clar prezentată în ultima carte istorică a Vechiului Testament, în Neemia 2 . Citim acolo, că Neemia în anul 20 al împăratului Artaxerxes (în cărţile de istorie este denumit Artaxerxes 1 Longimanus [Langhand]) a fost trimis în Iuda cu misiunea să reclădească Ierusalimul. Prin aceasta este stabilit începutul săptămânii a 70-a pentru anul 445 înainte de Hristos.
Subîmpărţirea perioadei de timp a profeţiei
1. Şapte săptămâni sau 49 de ani a necesitat reconstrucţia cetăţii (Neemia 2 ), care a fost distrusă de monarhul neîngrădit Nebucadneţar – simbolic, capul de aur (Daniel 2:38 ) şi leul (Daniel 7:4 ). Cărţile Ezra şi Neemia relatează despre cele întâmplate în această perioadă, în aceste »timpuri de strâmtorare«.
2. 62 de săptămâni sau 434 de ani sunt de la reconstrucţia cetăţii şi reinstaurarea ordinii ei sociale şi religioase, pentru care au fost necesari 49 de ani, şi până la venirea lui Mesia, Prinţul. Rezultă astfel, de la darea ordinului lui Artaxerxes în anul 20 al domniei sale (Neemia 2 ) şi până la intrarea lui Hristos ca Mesia în Ierusalim (Matei 21 ), adunând cele două perioade de timp amintite mai înainte, în total 483 de ani.
3. O săptămână sau 7 ani sunt încă în viitor. Acest timp interesant, care va aduce cu sine ultimele strâmtorări asupra lui Iuda, începe după răpirea Adunării şi după reinstaurarea exterioară a lui Iuda în Palestina (Isaia 18 ). Toate profeţiile – care se referă la timpul din urmă – se concentrează mai mult sau mai puţin la acest timp de strâmtorare. În această săptămână-an vor avea loc cele mai groaznice evenimente, pe care lumea le-a trăit vreodată, fie în domeniul politic, fie în oricare alt domeniu.
În Daniel 9:27 se vorbeşte în cele din urmă de »jumătatea săptămânii«; ultima săptămână este împărţită în două părţi egale de 3,5 ani. Atenţia cititorului este îndreptată în cartea Daniel şi cartea Apocalipsa asupra celei de-a doua jumătăţi a săptămânii. În prima jumătate va fi parţial pace, dar declanşarea îngrozitoare a blasfemiei satanice, a puterilor şi cruzimii, care caracterizează cea de-a doua jumătate a săptămânii, vor începe deja în această jumătate. Evenimentele primilor 3,5 ani nu sunt descrise în Daniel 9 , dar Domnul Isus vorbeşte despre ele în Matei 24:4-14 .
Timpuri, luni şi zile
Un timp înseamnă un an (vezi în privinţa aceasta Daniel 4:16-37 ); timpuri sunt doi ani; o jumătate de timp înseamnă o jumătate de an; luni sunt luni de 30 de zile, zile sunt zile de 24 de ore. Toate datele din textul nostru se referă la aceeaşi perioadă de timp, şi anume la cea de-a doua jumătate a săptămânii 70. Acesta este timpul necazului cel mare. Este de remarcat, că în Apocalipsa 11:3 şi 12:6 se vorbeşte de zile şi nu de luni. Motivul este, că aici se relatează despre sfinţii lui Dumnezeu care suferă. De aceea zilele mărturiei şi încercărilor lor sunt numărate exact. Pentru El, care a numărat chiar şi perii capului nostru, aceste zile sunt zile de cea mai mare compasiune. Dar când este vorba de puterea şi blasfemia din partea marelui duşman politic al lui Dumnezeu şi al Mielului, a domnitorului din vest, a prigonitorului părţii temătoare de Dumnezeu din poporul Iudeu, şi tot aşa despre naţiunile duşmane, atunci se vorbeşte scurt despre această perioadă ca fiind de 42 de luni (Apocalipsa 13:5 ; 11:2 ). Deci desemnarea »zile« este folosită de două ori în legătură cu sfinţii lui Dumnezeu, şi tot aşa de două ori desemnarea »luni« în legătură cu duşmanii poporului lui Dumnezeu. »Timpurile şi Legea«, dar nu sfinţii, sunt daţi pentru »un timp, timpuri şi o jumătate de timp« în mâna cornului mic, capul împărăţiei romane reinstaurate (Daniel 7:25 ). El face ravagii şi pustieşte în ţinuturile vaste ale mărturisirii creştine, dar pumnul lui de fier se va simţi în mod deosebit în Palestina, dar nu împotriva naţiunii ca atare, ci împotriva acelora din popor care se tem de Dumnezeu, care în acest timp îngrozitor vor depune cu îndrăzneală mărturie despre Dumnezeu. Antihrist va sprijini aroganţa acestui domnitor încrezut şi batjocoritor, care va primi putere şi autoritate de la satan, care a fost aruncat din cer (Apocalipsa 12:7-9 ; 13:2,4 ) Daniel 7:25 şi Apocalipsa 13:5 vorbesc despre aceeaşi personalitate şi despre acelaşi timp. Durata ultimei faze satanice a împărăţiei (Apocalipsa 17:8 ) este limitată la 42 de luni în sensul strict al cuvântului. Cele 1260 de zile de suferinţă, 42 de luni, fiecare cu 30 de zile, înseamnă domnia păgână şi un timp, timpuri (adică două timpuri) şi o jumătate de timp ale marii suferinţe a lui Iuda înseamnă aceeaşi perioadă de 3,5 ani.
Cinci luni
În Apocalipsa 9:3-10 se vorbeşte despre cinci luni de chin. Judecata grea prin lăcuste a fost pricinuită de sunetul din trâmbiţă al celui de-al cincilea înger. Noi credem că aceste cinci luni de chin sunt o aluzie la pustiirile pricinuite de lăcustele naturale, care în mod obişnuit durează cinci luni. Deci este vorba de o perioadă limitată şi scurtă, care nu trebuie să depăşească cinci luni.
Ore, zile, luni, ani
Despre ore, zile, luni şi ani citim în Apocalipsa 9:15 . Îngerii judecăţii, care sunt legaţi la râul Eufrat, trebuie să fie dezlegaţi, şi aceasta nu într-un timp oarecare, ci exact la ora stabilită. Aceste unelte ale judecăţii trebuie dezlegate exact la momentul stabilit. Ora hotărâtă a acestei zile din luna şi anul stabilit este exact fixată. Găsim deci aici o dată exactă.
Trei zile şi jumătate
Trei zile şi jumătate (Apocalipsa 11:9-11 ) zac trupurile moarte ale martorilor pe străzile Ierusalimului, expuse liber privirilor păgânilor care se bucură. Aceste zile vor fi literalmente 3,5 zile. Aceşti martori îşi vor face lucrarea în timpul ultimei jumătăţi a săptămânii-an încă neîncepute. După aceea vor fi omorâţi, şi după cele trei zile şi jumătate de prezentare permanentă a cadavrelor lor ei vor fi înviaţi public. Zilele profetice din cartea Daniel şi în altele locuri din Apocalipsa sunt zile în sensul strict al cuvântului. De ce aceste locuri singulare să constituie o excepţie? Mărturia deosebită descrisă aici se limitează strict la Ierusalim. Fiara va omorî pe martori în Ierusalim.
Două mii trei sute de seri şi dimineţi
Cele 2300 de zile din Daniel 8:14 sunt o informaţie istorică, care se referă la profanarea Templului şi strivirea barbară a poporului Iudeu de către renumitul domnitor sirian Antiochus Epiphanes. Că aceasta are un înţeles simbolic pentru ultimele zile ale predominării păgâne asupra statului Iudeu restabilit, pare să rezulte din versetele 17 şi 19. Antiochus este un tablou al adversarului viitor al Iudeilor, împăratul nordului.
O mie două sute nouăzeci de zile
Cele 1290 de zile din Daniel 12:11 depăşesc cu o lună necazul şi întreruperea violentă a închinării iudaice. Ele încep cu semnele cunoscute şi stabilite de Dumnezeu (Matei 24:15 ), cu slujirea la idoli, ceea ce caracterizează începutul suferinţelor care vor urma în timpul necazului care va veni. Luna suplimentară este necesară pentru nimicirea definitivă a duşmanilor lui Israel. În legătură cu acest timp profetul nu vorbeşte despre binecuvântare, deoarece judecata nu va trebui numai să cureţe scena de rău şi de oamenii răi, ci ea va trebui şi să pregătească poporul din punct de vedere moral pentru deplina revărsare a binecuvântărilor din timpul împărăţiei de o mie de ani. Desigur, şi aici zilele trebuie înţelese în sensul strict al cuvântului.
O mie trei sute treizeci şi cinci de zile
În Daniel 12:12 găsim 1335 de zile. Aici se adaugă zilelor anterioare 45 de zile. »Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!« Astfel, înainte ca să poată începe binecuvântarea deplină a lui Israel, se adaugă 75 de zile la cele 1260 de zile. Acestea vor fi două luni şi jumătate de evenimente deosebite! Judecăţile vor veni la sfârşit, »murdăria fiicelor Sionului« va fi spălată şi va fi reinstaurată închinarea în Templu sub condiţii noi (Ezechiel 40 ); poporul va fi curăţit temeinic de orice necurăţie a inimii şi vieţii. Atunci cel care va rămâne consecvent va fi fericit şi va trăi acest moment al binecuvântărilor bogate pentru Israel şi pentru tot pământul.
Amânarea celei de-a 70-a săptămâni cu şapte ani
Timpul actual al harului – intercalat – este şi timpul punerii deoparte a poporului Iudeu. El se termină cu răpirea sfinţilor cereşti, care include transformarea celor care trăiesc şi învierea celor adormiţi. Abia după aceea începe ultima săptămână, care încă lipseşte, ca să împlinească numărul total de 490 de ani. Ea începe prin aceea, că domnitorul păcătos al Romei şi naţiunea decăzută, care s-a reîntors în Palestina, vor încheia un legământ. La mijlocul săptămânii domnitorul necredincios va rupe acest legământ. Nemijlocit după aceea urmează necazul cel mare cu grozăviile lui. Cu el se încheie judecăţile lui Dumnezeu asupra poporului Iudeu. Cerinţele scaunului de domnie al lui Dumnezeu au fost satisfăcute pe deplin (Isaia 40:2 ). Cei şapte ani s-au împlinit, vechiul popor, pedepsit fiind, este salvat şi fericit şi intră în posesia binecuvântărilor. Soarele lor nu va mai apune, şi Ierusalimul va fi scaunul de domnie al Domnului (Ieremia 3:17 ).
Dacă nu ţinem seama că această perioadă de har îşi are locul între săptămâna 69 şi săptămâna 70 a profeţiei, vor lua naştere neînţelegeri şi încurcătură. Timpul intercalat între aceste săptămâni explică multe lucruri.
Cei şase participanţi principali în necazul care va veni
1. Balaurul cel mare, şarpele vechi, diavolul şi satan – nume şi titluri cu înţeles fatal – este conducătorul invizibil din stricăciunea şi întunericul moral al ultimelor zile înainte de revenirea Domnului cu putere. Concentrarea răutăţii satanice pe pământ este consecinţa luptei din cer (Apocalipsa 12:7-9. 13-17 ). Satan, aruncat jos din cer, îşi îndreaptă acţiunea lui neobosită şi întrebuinţează mijloacele lui de ajutor, aproape neîngrădite, ca să umple pământul cu chin şi suferinţă şi să-l nimicească. În aceste eforturi diabolice el va fi sprijinit de slujitorii lui remarcabili, fiara şi profetul mincinos – probabil cei mai vinovaţi doi oameni, care vor fi atunci pe pământ.
2. Fiara în profeţia din Apocalipsa (Apocalipsa 11:7 ; 13:1-8 ; 14:9 ; 16:10-13 ; 19:19-20 ; 20:10 ) este aceeaşi persoană ca şi cornul mic (Daniel 7:8,11,20,21,23-26 ). Acest corn mic este împăratul şi capul împărăţiei romane care se va renaşte. El este şi »prinţul care va veni« (Daniel 9:26 ). Cornul mic din Daniel 8 este o altă persoană.
3. Antihristul din prima şi a doua epistolă a lui Ioan este amintit în Cuvântul lui Dumnezeu sub diverse denumiri: un alt (mincinos) Mesia (Ioan 5:43 ); omul păcatului, fiul pierzării şi nelegiuitul (2. Tesaloniceni 2 ); profetul mincinos (Apocalipsa 16:13 ; 19:20 ; 20:10 ); o altă fiară (Apocalipsa 13:11-17 ); împăratul (Daniel 11:36-39 ; Isaia 30:33 ); omul de pe pământ (Psalmul 10:18 ); omul sângelui şi al înşelăciunii (Psalmul 5:6 ).
4. Împăratul nordului (Daniel 11 ) este de asemenea numit: biciul copleşitor (Isaia 28 ); asirianul (Isaia 10 ; 14:25 ; 31:8 ); împăratul cu faţa arogantă (Daniel 8:23-25 ).
5. Împăratul sudului este împăratul Egiptului (Daniel 11 ).
6. Gog este ultimul domnitor din Rusia şi capul marei alianţe nordice împotriva lui Israel şi ţara sa. Citim în Ezechiel 38 şi 39 că Gog şi oştirea lui împreună cu aliaţii lui îşi vor găsi sfârşitul ruşinos pe munţii lui Israel. Mânat de lăcomie, oştirile lui vor veni să jefuiască şi să prădeze ţara Israel, care atunci va fi punctul central al pământului şi cămara pentru bunăstarea lumii; dar a şasea parte a mulţimii lui va fi cruţată în timpul judecăţi, pentru ca să meargă prin ţările răsăritului şi să vestească răzbunarea Domnului asupra duşmanilor poporului Său şi să mărturisească prezenţa Sa în mijlocul poporului Său salvat. Apărătorul poporului fericit Israel va fi Domnul Însuşi.
Persoanele numite mai înainte, cu excepţia lui satan – conducătorul lor, vor fi din naţiuni diferite. Gog şi împăratul nordului se unesc în asuprirea politică a lui Israel, Gog însă va ocupa poziţia de conducător. Fiara şi profetul mincinos sunt aliaţi; fiara va exercita puterea regală şi statală, în timp ce satan va acorda profetului mincinos autoritatea religioasă. Împăratul sudului va avea un rol relativ neînsemnat, comparativ cu împăratul nordului. Cele cinci persoane despre care vorbim aici vor fi cu adevărat oameni în carne şi sânge, nu vor fi sisteme, chiar dacă ele stau în fruntea unor sisteme; ele nu sunt nici o succesiune a mai multor personalităţi deosebite. Aceşti cinci oameni deosebiţi joacă roluri diferite, care le-au fost atribuite în lupta care va avea loc între bine şi rău şi între lumină şi întuneric. Domeniul lor de acţiune, fie el în vest împotriva lui Hristos (Apocalipsa 19 ), sau în nord împotriva Iudeilor (Psalmul 83 , Zaharia 14 ), trebuie să fie cunoscut tuturor care se ocupă cu profeţia. Pentru toţi cititorii, care au dorinţa să înţeleagă corect profeţiile, este neapărat necesar să recunoască locul, pe care îl va ocupa acei păcătoşi, şi clasificarea acţiunilor lor în planul profetic al lui Dumnezeu.
sursa: https://comori.org/