"Antrenament. Anise M. Behnam"

Categorie: Invataturi biblice
 

„De aceea şi noi, ... să alergăm cu răbdare în alergarea care ne stă înainte“ (Evrei 12:1 ).

„Voi alergaţi bine; cine v-a oprit...?“ (Galateni 5:7 ).

De aproximativ cincizeci de ani se pune foarte mare accent pe sănătatea corporală. Confortul modern a răpit oamenilor multe activităţi corporale necesare, dar se pare că şi multe activităţi spirituale. Comoditatea unei camere de zi confortabile, căldura focului din şemineu sau pur şi simplu o seară liniştită în care nu „facem nimic“ par să fie mult mai atractive pentru mulţi creştini decât a vizita bolnavi, a vorbi cu vecinul despre Domnul sau a merge la ora de rugăciune, respectiv de vestire a Cuvântului. Urmarea este că vom pierde multă putere spirituală şi vom slăbi.

Anii trecuţi se auzea la noi deseori sloganul: „Aleargă pentru viaţa ta“. Prin aceasta dorea să se spună că dacă cineva doreşte să trăiască mai mult şi mai sănătos, trebuie să alerge sau să practice jogging-ul. Nu ştiu dacă este exagerat sau nu, dar un lucru este sigur: dacă doar şedem şi nu facem mult timp nimic, aceasta este periculos pentru sănătate. Pe lângă alte pericole pot să apară cheaguri de sânge în picioare: tocmai în mădularele cărora dorim să le oferim odihnă, împiedicăm astfel circulaţia necesară.

Se pare că galatenii au avut o problemă în aceeaşi direcţie. Ei erau victima învăţăturii false a unor fraţi infideli. Apostolul Pavel le-a scris: „Voi alergaţi bine; cine v-a oprit, ca să nu fiţi supuşi adevărului?“ (Galateni 5:7 ). Ce ne împiedică să alergăm? Răspunsul îl găsim în îndemnul dat evreilor: „De aceea şi noi, ... dând la o parte orice greutate şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor, să alergăm cu răbdare în alergarea care ne stă înainte, privind ţintă la Isus“ (Evrei 12:1 ).

Aici sunt amintite patru lucruri care ar trebui să ne ajute pentru a alerga bine:

1. Să dăm la o parte orice greutate sau povară. Creştinii sunt implicaţi foarte des în multe proiecte inutile. Desigur, avem obligaţiile noastre pe care trebuie să le îndeplinim. Eu am pacienţi de care trebuie să mă ocup. Dar dacă aş aparţine de bunăvoie tuturor comitetelor posibile, nu aş mai avea timp pentru lucruri spirituale. O mamă care trebuie să îngrijească de soţul şi de copiii ei, dar care îşi petrece ore în şir cu îngrijirea florilor, dar şi mai multe ore într-un club sau altul al femeilor, va izbuti cu greu, sau probabil deloc, să găsească timp pentru citirea Cuvântului lui Dumnezeu. Aceste greutăţi, ca atare, nu sunt păcate, dar ele ne împiedică să alergăm. De aceea trebuie să stabilim priorităţile.

2. Să dăm la o parte păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor. Probabil, aici este vorba în mod deosebit despre păcatul necredinţei; dar orice păcat, dacă nu îl recunoaştem, ne va împiedica. El are un efect ameţitor. Nu ne putem aştepta să alergăm bine, dacă dormim pe jumătate.

3. Să alergăm cu răbdare. Orice atlet învaţă că nu poate deveni maestru peste noapte. El trebuie să-şi procure o măsură mare de răbdare şi autodisciplină.

4. Să privim la Isus. Acesta este adevăratul secret al reuşitei. Gândeşte-te cum Domnul Isus a răbdat crucea pentru bucuria care Îi era pusă înainte.

Important: stabileşte priorităţile!

Este de la sine înţeles că antrenamentul trebuie să înceapă deja din copilărie. Deşi niciodată nu este prea târziu pe teren spiritual să slujim Domnului, este cu siguranţă mult mai bine să se înceapă în anii tinereţii. Ieremia spunea: „Este bine pentru om să poarte un jug în tinereaţea lui“ (Plângerile lui Ieremia 3:27 ).

Împăratul Solomon, cel mai înţelept împărat (cu excepţia Împăratului împăraţilor) dă următorul sfat valabil şi astăzi: „Adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale“ (Eclesiastul 12:1 ). Apoi descrie în imagini impresionante schimbările corporale, pe care le aduce cu sine vârsta (Eclesiastul 12:1-6 ) şi care ne vor împiedica să-i slujim Domnului aşa cum dorim.

„Dar cei care se sprijină pe Domnul îşi vor înnoi puterea; se vor înălţa pe aripi ca vulturii; vor alerga şi nu-şi vor pierde puterea; vor umbla şi nu vor obosi“ (Isaia 40:31 ).

Creştinul este lăsat pe pământ pentru a-L reprezenta pe Hristos, „care umbla din loc în loc făcând bine şi vindecând“ (Faptele Apostolilor 10:38 ). Pavel explică foarte clar că nu suntem mântuiţi prin fapte, ci prin credinţă. Apoi adaugă: „pentru că suntem lucrarea Sa, creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele“ (Efeseni 2:8-10 ). Porunca stăpânului pentru slujitorii lui era: „Faceţi comerţ cu ele până când vin“ (Luca 19:13 ).

În orice caz, munca solicită pauze de odihnă. Îţi aminteşti ce le-a spus ucenicilor Domnul, când s-au întors de la activitatea lor: „Veniţi voi înşivă deoparte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin“ (Marcu 6:31 )? A te odihni nu înseamnă a lenevi. A te odihni este din punct de vedere spiritual părtăşie liniştită, personală cu Domnul. Georg Müller, un bărbat al lui Dumnezeu, care a înfiinţat case de orfani şi care a fost un bărbat al credinţei, scria odată: „Domnului i-a plăcut să mă înveţe un adevăr, de care profit de mai mult de paisprezece ani. Am văzut mai clar ca oricând că preocuparea cea mai importantă, pe care trebuie să o efectuez zilnic, este aceea de a-mi menţine sufletul fericit în Domnul. Primul lucru de care trebuie să fiu îngrijorat nu trebuie să fie cât Îi pot sluji Domnului, ci cum ajung ca sufletul să fie într-o stare fericită şi cum este hrănit omul meu interior.“

Un aspect important în lucrarea pentru Domnul este mărturia pentru El. Mărturia se referă la prezentarea Evangheliei harului lui Dumnezeu altor oameni, dar nu se restrânge numai la aceasta. Când cineva a devenit credincios, de regulă doreşte ca ceilalţi să-i împărtăşească experienţele lui minunate. Prin aceasta, bucuria creşte. Am citit odată despre un bărbat care s-a întors la Dumnezeu în timpul unei campanii de evanghelizare. Săptămâna următoare a vorbit cu evanghelistul şi i-a spus că nu este chiar atât de fericit cum s-ar fi aşteptat. Evanghelistul l-a întrebat dacă a mărturisit cuiva despre mântuirea lui. Bărbatul a recunoscut că nu a făcut acest lucru. În următoarea săptămână a istorisit câtorva oameni despre mântuire, iar problema lui s-a rezolvat.

A depune mărturie înseamnă de asemenea a vesti toate aspectele harului şi ale bunătăţii lui Dumnezeu. După ce apostolul Petru le-a scris credincioşilor despre drepturile şi poziţia lor minunată, adaugă: „ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată“ (1. Petru 2:9 ).

Această „vestire“ trebuie să se realizeze prin cuvinte şi prin fapte. Una fără alta nu este suficientă. Dacă fac numai fapte bune, dar nu vorbesc despre Hristos, aceasta nu înseamnă că depun mărturie. Dacă vorbesc, dar viaţa mea nu este o dovadă a harului lui Dumnezeu, cuvintele mele sunt inutile. Domnul Isus spunea: „Să vadă lucrările voastre cele bune şi să-L glorifice pe Tatăl vostru care este în ceruri“ (Matei 5:16 ).

Înainte de a încheia această temă, aş face o propunere practică: fiecare credincios să fie activ într-o anumită lucrare. De exemplu, cineva s-ar putea decide să trimită în fiecare zi sau săptămână un pliant. Un altul s-ar putea implica în lucrarea din închisori, iar un altul s-ar putea decide să viziteze pe cei singuratici din spitale sau cămine de bătrâni. La aceste lucruri îi putem îndemna chiar şi pe copiii noştri. Dacă un copil este învăţat să trimită o sumă mică din banii lui de buzunar copiilor flămânzi din ţările sărace, el va învăţa principii bune. Important este ca fiecare dintre noi să aibă scopuri şi domenii de răspundere bine conturate. Pe lângă aceste slujbe, care sunt făcute cu regularitate, trebuie să fim deschişi pentru ocazia de a-i sluji Domnului şi de a-i sta la dispoziţie când apar probleme.

„De aceea, fraţii mei preaiubiţi, fiţi tari, neclintiţi, prisosind întotdeauna în lucrarea Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul“ (1. Corinteni 15:58 ).

articol din „Cercetaţi Scripturile”

sursa: https://comori.org/