Alegerea harului. F. B. Hole

Categorie: Invataturi biblice
 

Capitolele 9, 10 şi 11 din Romani tratează această temă importantă. După ce a pus deoparte Israelul ca naţiune, Dumnezeu a găsit de cuviinţă în acest veac să extindă harul asupra naţiunilor. Apostolul Pavel arată apoi că Dumnezeu a lucrat unitar în harul care alege, că Israel ar fi fost distrus deja mai demult ca naţiune, dacă Dumnezeu, după păcatul cu viţelul de aur, n-ar fi ales să fie îndurător şi că ei îşi datorează chiar şi existenţa lor iniţială ca popor aceleiaşi alegeri. Ei au fost aleşi în Isaac, nu în Ismael, în Iacov, nu în Esau (Romani 9:7-13 ).

În timp ce apostolul dezvoltă adevărul despre alegere, ne conduce înapoi la cartea Geneza, la fiul şi la nepotul lui Avraam. În aceşti doi bărbaţi este prezentat principiul. O comparaţie a capitolului 1 din Geneza cu versetele din Romani 9 aruncă multă lumină asupra subiectului nostru.

Atât din punct de vedere istoric, cât şi moral, Isaac este primul. Apostolul citează Geneza 21:12 : „în Isaac ţi se va numi sămânţa“ şi comentariul său inspirat este: „Adică nu copiii cărnii sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copiii promisiunii sunt socotiţi ca sămânţă.“ Carnea nu poate aduce nimic în afară de carne. Acest lucru l-a prezentat clar Domnul Însuşi (Ioan 3:6 ), iar moartea Sa a pus deoparte şi a condamnat carnea, a reprezentat sfârşitul judecătoresc al cărnii. Dumnezeu ştia ce este carnea de la început. El ştia că era un izvor stricat şi de aceea putea aduce numai ce este stricat. De aceea, El l-a îndepărtat pe Ismael, copilul cărnii, şi l-a ales pe Isaac, copilul promisiunii, fiul, a cărui origine era în puterea de înviere a lui Dumnezeu, aşa cum arată promisiunea Sa.

Această primă ilustraţie a alegerii ne învaţă deci că Dumnezeu alege ceea ce este din El Însuşi, şi aceasta include şi punerea deoparte a ceea ce nu este din El Însuşi, ci de la oameni, din voia oamenilor sau din energia lor. Potrivit învăţăturii, cu privire la noi citim cuvintele: „ ...copii ai lui Dumnezeu… nu din sânge, nici din voia cărnii, nici din voia omului, ci din Dumnezeu“ (Ioan 1:12, 13 ).

Acest fapt este clar şi poate fi înţeles uşor. Dificultatea vine dacă ne gândim că credincioşii sunt din carne la fel ca ceilalţi. Noi suntem numai de aceea „din Dumnezeu“, pentru că suntem „născuţi din Dumnezeu“, iar alegerea lui Dumnezeu a avut loc cu mult timp înainte de naşterea noastră din nou. Altfel spus: noi nu suntem aleşi de Dumnezeu, pentru că suntem născuţi din Dumnezeu, ci noi suntem născuţi din Dumnezeu, pentru că suntem aleşi.

Trebuie să observăm că Scriptura inspirată ne prezintă în primul rând într-un mod izbitor pe Isaac ca imagine a lui Hristos şi abia în al doilea rând ca imagine a noastră. Domnul Isus a fost fiul promisiunii, şi aşa cum Isaac a fost născut prin învierea unui trup deja mort, şi El a a venit în această lume nu conform legilor naturii, ci conform acţiunii Duhului Sfânt şi a „puterii celui Preaînalt“ (Luca 1:35 ). Fecioara Maria a fost vasul ales pentru intrarea minunată în viaţa omenească a Unuia, ale cărui începuturi sunt din zilele veşniciei, o viaţă total stricată în noi, dar în El complet fără pată şi sfântă. De aceea este salutat profetic cu cuvintele: „Iată Robul Meu pe care-L sprijin, Alesul Meu în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea“ (Isaia 42:1 ). Aici este ales într-adevăr Unul, pentru că Dumnezeu alege ceea ce este din El Însuşi.

Primul om, Adam, şi generaţia sa sunt ca Ismael: căzuţi, sălbatici, neîmblânziţi şi de neîmblânzit. Al doilea Om, ultimul Adam, este Alesul lui Dumnezeu pe baza desăvârşirilor Sale proprii, dar şi noi, care suntem generaţia Sa, care suntem în El, suntem aleşii lui Dumnezeu. În Coloseni 3:12-14 suntem îndemnaţi, ca aleşi ai lui Dumnezeu, ca sfinţi şi preaiubiţi să îmbrăcăm toate acele trăsături de caracter frumoase, care s-au putut vedea într-o măsură deplină şi într-o armonie desăvârşită în Hristos, care este într-o măsură incomparabilă „Alesul lui Dumnezeu“ şi „Sfântul şi Preaiubitul“.

Atât despre Isaac. Apostolul Pavel se îndreaptă apoi în Romani 9 spre Iacov şi prezintă caracteristicile deosebite ale cazului său. Esau şi Iacov erau copiii aceleiaşi mame şi au venit pe lume la aceeaşi naştere, pentru că erau gemeni, deşi Esau, conform naturii, avea primul loc. Dumnezeu pune din nou deoparte pe primul şi alege pe al doilea, spunând: „Cel mai mare va fi robul celui mai mic“ (Romani 9:12 ). Comentariul inspirat îl găsim în versetul precedent: „copiii, în adevăr, nefiind încă născuţi şi nefăcând ceva bine sau rău (ca planul lui Dumnezeu, potrivit alegerii, să rămână nu din fapte, ci de la Cel care cheamă).“ Aici ni se arată deci că Dumnezeu alege pe baza a ceea ce este El în Sine Însuşi, şi nu pe baza a ceea ce sunt oamenii şi ceea ce rezultă din lucrările lor.

Aceasta ne aduce imediat în prezenţa acestei taine de nepătruns, care stă la baza fiecărui adevăr divin. Indiferent încotro ne-am îndrepta, fie spre creaţia materială cu toate misterele ei de nedezlegat, fie spre întrebările în legătură cu existenţa diavolului şi a păcatului şi intrarea lor în lume sau spre exercitarea voii suverane a lui Dumnezeu şi alegerea Sa, care stă acum în faţa noastră, ajungem întotdeauna cu întrebările noastre la realitatea prezentată atât de clar la sfârşitul acestor trei capitole din epistola către Romani. În înţelepciunea lui Dumnezeu şi în cunoaşterea Sa există o adâncime de bogăţii, care este întotdeauna dincolo de posibilitatea oamenilor de cercetare. Judecăţile Sale trebuie să fie de necercetat şi căile Sale să rămână ascunse pentru noi (a se compara cu Romani 11:33-36 ). Acolo trebuie să ne oprim şi să ne odihnim în siguranţa că, deoarece El este bun, toate măsurile şi alegerile Sale trebuie să fie bune. „Tu eşti bun şi binefăcător“, spune credinciosul din Vechiul Testament (Psalm 119:68).

Faptul că Dumnezeu l-a ales pe Iacov şi ca urmare l-a trecut cu vederea pe Esau arată lămurit încă ceva, şi anume că înţelepciunea şi corectitudinea alegerii lui Dumnezeu se arată întotdeauna în istoria de mai târziu. Alegerea Sa se îndreptăţeşte întotdeauna pe sine în rezultatele ei. Înainte ca Esau şi Iacov să se fi născut, Dumnezeu spusese: „Cel mai mare va fi robul celui mai mic.“ O mie de ani mai târziu, după ce şi-au sfârşit viaţa, s-a confirmat: „L-am iubit pe Iacov şi l-am urât pe Esau“ (Maleahi 1:2-3 ; Romani 9:13 ).

Dacă această alegere ne-ar fi fost lăsată nouă în primii anii ai vieţii lor, am fi ales probabil unanim pe Esau. Trăsăturile sale exterioare de caracter ne-ar fi impresionat. Fără îndoială, credinciosul mediocru va prefera întotdeauna pe Esau în locul lui Iacov, atât în timpul vieţii lor, cât şi o mie de ani mai târziu. Dar nu aşa va face un copil al lui Dumnezeu. El recunoaşte în Iacov, deşi privit din exterior el avea multe greşeli, ceea ce era de la Dumnezeu, roada acţiunii lui Dumnezeu şi ce era plăcut şi demn de iubit. Alegerea lui Dumnezeu şi acţiunea lui Dumnezeu merg mână în mână. De ce merg într-o anumită direcţie şi nu în alta, întrece gândirea noastră limitată. Chiar dacă S-ar coborî Dumnezeu şi ne-ar comunica motivele Sale, nu am fi în stare să le înţelegem – de aceea le credem în mod simplu.

Dar de un lucru putem fi siguri: alegerea lui Dumnezeu este o „alegere a harului“ (Romani 11:5 ). Faptul că Dumnezeu alege pentru judecată este o idee care provine din gândirea omenească, şi aceasta în legătură cu o temă care întrece complet gândirea noastră; nu se spune niciodată aşa ceva în Scriptură. Scriptura ne prezintă că toţi sunt pierduţi şi nici unul nu se poate salva pe sine şi că lui Dumnezeu i-a plăcut să arate îndurare faţă de unii şi să acţioneze în ei cu viaţa dătătoare de putere.

Deşi Dumnezeu nu alege pentru judecată, El împietreşte câteodată inimile rebelilor încăpăţânaţi. El poate lua chiar unul din aceştia şi să-l „trezească“ (Romani 9:17 ), adică să-l pună pe un loc al recunoaşterii şi să-l înalţe pe un loc al laudei, ca pe faraon în Exod, pentru a statua în el un exemplu şi pentru a vesti întregului pământ puterea şi lauda Sa. Nici aceasta nu o face numai pentru Numele Său, ci şi pentru binecuvântarea oamenilor. Pentru faraon a fost distrugere, dar pentru Rahav şi casa ei a fost salvare, care au auzit de mâna puternică a lui Dumnezeu şi fără îndoială a fost pentru încă mulţi alţii spre salvare. Faraon a fost unul din acele „vase ale mâniei, pregătite pentru distrugere“; nu se spune că Dumnezeu le-a pregătit, ci ei înşişi prin păcatele şi rebeliunea lor s-au pregătit; dar erau şi „vase ale îndurării, pregătite pentru glorie“ (Romani 9:22, 23 ). Aici, Scriptura spune că Dumnezeu este iniţiatorul şi cel care lucrează. Ei au devenit prin lucrarea Sa vase ale îndurării.

Realitatea este şi dorim să ne plecăm fericiţi înaintea ei, că Dumnezeu are dreptul să facă ce Îi place; iar ceea ce Îi place Lui, aceea va face El. Oamenii se pot împotrivi, iar Dumnezeu va judeca. El poate împietri aici sau dincolo inima unui împotrivitor, până ce se face nebun înaintea tuturor, aşa cum a făcut faraon, iar Dumnezeu, având în vedere nebunia omului, Se va proslăvi; dar alegerea Sa este întotdeauna o alegere a harului şi spre binecuvântare; ea este expresia îndurării Sale, care este prezentată atât de impresionant în ultima parte din Romani 11 , înainte de cântarea de laudă care încheie capitolul.

Dificultăţile care înconjoară din plin acest subiect dispar, dacă începem să recunoaştem deplin adevărul, că omul este o creatură pierdută şi nu este în stare să se salveze singură. În Romani 3:10, 11 este repetat cuvântul „nici unul“ de trei ori. „Nu este nici unul drept.“ Ar mai fi speranţă, dacă şi-ar recunoaşte starea. „Nu este nici unul care înţelege.“ Dacă aşa stau lucrurile, rămâne vaga speranţă că se va îndrepta cumva spre Dumnezeu şi astfel va ajunge la înţelegere. Încă o dată: „Nu este nici unul care-L caută pe Dumnezeu.“ Atunci, în ceea ce-l priveşte pe om, a dispărut orice speranţă!

Recunoaştem noi aceasta într-adevăr şi vedem puterea acestor cuvinte şi ce conţin ele? Dacă da, vom recunoaşte imediat că nu există speranţă, în afară de îndurarea lui Dumnezeu. Nu va exista niciun pas spre Dumnezeu şi spre binecuvântările Sale, decât ca rod al lucrării Sale.

Pilda din Luca 14 arată clar acest aspect. Cina a fost pregătită. Este o imagine a punerii la dispoziţie a harului ca rezultat al lucrării lui Hristos. În ceea ce-i priveşte pe invitaţi ar fi fost totul în zadar, dacă nu ar fi fost străduinţele „slujitorului“, o imagine a Duhului Sfânt. Fiecare suflet, care până la urmă a savurat cina, a fost prezent numai pe baza lucrării slujitorului. Lucrarea lui Hristos pune la dispoziţie binecuvântarea, dar nimeni nu poate să o guste, dacă nu vine sub acţiunea suverană a Duhului lui Dumnezeu; iar Duhul lui Dumnezeu acţionează în armonie cu prevederea lui Dumnezeu şi cu alegerea harului.

Să-i mulţumim lui Dumnezeu că şi noi am avut parte de îndurarea lui Dumnezeu, care s-a arătat cu aşa mult timp în urmă la Isaac şi Iacov!

sursa: https://comori.org/