Adevăratul har al lui Dumnezeu în care staţi - 1 Petru 5:12. J. N. Darby

Categorie: Invataturi biblice
Dumnezeu ne este descoperit ca “Dumnezeul oricărui har”; iar poziţia care ni se oferă este aceea în care “gustăm ca Domnul este bun” (sau plin de har). Şi, de câte ori ne este greu să credem că Domnul este bun! Sentimentul firesc al inimilor noastre este acesta: “Ştiu ca eşti un om aspru”; şi în fiecare dintre noi este o totală neînţelegere a harului lui Dumnezeu.

Unii gândesc că acest har ar avea în sine ideea ca Dumnezeu ar trece cu vederea păcatul. Dar nu este nicidecum aşa: harul arată că păcatul este un lucru atât de îngrozitor, încât Dumnezeu nu-l poate suporta. Dacă ar fi în puterea omului ca după ce a făcut răul, să-şi îndrepte calea şi sa-şi corecteze propria sa fire în aşa fel încât să poată fi plăcut înaintea lui Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de HAR. Însuşi faptul că Dumnezeu lucrează în har, dovedeşte că păcatul este un lucru atât de îngrozitor sau înfiorător încât starea omului este în întregime ruinată şi fără speranţă, deoarece este un păcătos, şi că nimic altceva decât numai harul liber va putea răspunde nevoilor lui.

Avem de învaţat ce este Dumnezeu pentru noi şi aceasta nu prin raţionamentele noastre, ci prin revelaţia pe care El ne-a dat-o despre Sine Însuşi, că adică El este “Dumnezeul oricărui har”. Din clipa în care înţeleg că sunt un păcatos şi că Domnul a venit la mine pentru că El cunoştea întinderea şi nenorocirea păcatului meu, înţeleg de asemenea ce mare este harul. Credinţa îmi arată că Dumnezeu este mai mare decăt păcatul meu şi nu că păcatul este mai mare ca Dumnezeu…

Domnul pe care l-am cunoscut dându-Şi viaţa pentru mine este acelaşi Domn cu care am a face în zilele vieţii mele şi tot felul Lui de a lucra faţă de mine se întemeiază pe aceleaşi principiu al harului. Secretul cel mare al creşterii este de a privi la Domnul ca la Dumnezeul harului. Cât este de preţios şi încurajator să ştiu că în orice clipă a vieţii mele, Isus are faţă de mine şi arată faţă de mine aceeaşi dragoste, ca atunci când El murea pe cruce pentru mine.

Iată un adevăr de care ar trebui să ne dăm seama în împrejurările cele mai obişnuite ale vieţii. Presupuneţi de exemplu că aş avea un caracter defectuos care mi s-ar părea greu de corectat. Dacă mă adresez lui  Isus ca Prietenului meu, El îmi dă puterea de care am nevoie pentru a mă corecta. Credinţa ar trebui să fie astfel mereu la lucru împotriva ispitelor si nu silinţele mele care s-ar dovedi întotdeauna zadarnice. Izvorul puterii adevărate este sentimentul că Domnul este plin de har. Omul firesc nu recunoaşte niciodată pe Hristos ca singurul izvor al puterii şi al binecuvântărilor. Când comuniunea mea cu Domnul este întreruptă, inima mea firească va spune: “trebuie sa îndrept ceea ce a condus la această stare, înainte de a putea veni la Hristos”. Însă “El este plin de har”; şi, cunoscând aceasta, singurul lucru pe care îl avem de făcut este să ne întoarcem la El de îndată, aşa cum suntem, şi după aceea să ne umilim adânc înaintea Lui. Numai în El vom găsi şi de la El vom primi ceea ce poate restabili sufletul nostru. Smerenia înaintea Lui este singura smerenie adevărată. Dacă în prezenţa Lui vom recunoaşte că suntem exact ceea ce suntem, vom descoperi că El arată faţă de noi numai har şi nimic altceva.

Isus este Cel ce dă o pace durabilă sufletelor noastre şi nu părerea noastră despre noi înşine. Credinţa nu socoteşte niciodată ceea ce este în noi înşine ca temelie a odihnei. Ea primeşte, iubeşte şi respectă descoperirea pe care o dă Dumnezeu şi gândurile lui Dumnezeu cu privire la Isus, în care se află odihna Lui. Dacă are preţ pentru sufletele noastre, dacă ochii noştrii şi inimile noastre sunt preocupate numai cu El, deşertăciunea şi păcatul care ne înconjoară nu vor avea influenţa asupra noastră. Şi astfel, aceasta va fi totodată puterea noastră împotriva păcatului şi stricăciunii propriilor noastre inimi. Tot ce văd în mine în afară de El este păcat; dar ceea ce mă face smerit nu este gândirea la păcatele mele, la firea mea şi preocuparea mea cu ea, ci dimpotrivă, gândirea la Domnul Isus, cugetarea la perfecţiunea Persoanei Sale. Este bine sa fi terminat cu noi înşine şi să nu mai avem a face decât cu Isus. Avem dreptul să uităm păcatele noastre, avem dreptul de a uita orice, în afară de Isus.

Nimic nu este mai greu pentru inimile noastre decât a rămâne în sentimentul harului, de a rămâne practic, conştienţi că nu suntem sub lege ci sub har. Prin har ne este „întărită” inima, dar nimic nu este mai greu decât sa înţelegem într-adevăr plinătatea harului, acest „har al lui Dumnezeu în care suntem” şi să umblăm în puterea care vine din această poziţie.

Numai în prezenţa lui Dumnezeu putem cunoaşte harul şi acesta este privilegiul nostru, să fim în prezenţa Lui. Îndată ce ne depărtăm de prezenţa Lui, gândurile noastre năpădesc lăuntrul nostru şi ele nu pot să ajungă până la gândurile lui Dumnezeu cu privire la noi, să ajungă până la „harul lui Dumnezeu”.

Dacă aş gândi că aş avea chiar şi cel mai neînsemnat drept la ceva, aceasta n-ar mai fi harul curat şi liber - n-ar mai fi ”harul lui Dumnezeu”. Numai fiind în comuniune cu El suntem în stare să măsurăm orice lucru cu harul Său... Când rămânem în sentimentul prezenţei lui Dumnezeu, este cu neputinţă ca ceva să ne tulbure - nici chiar starea adunării – căci ne bazăm pe Dumnezeu şi toate lucrurile sunt atunci pentru noi într-o sferă în care se arată harul Său.

Adevăratul izvor al puterii noastre ca şi creştini, este să avem gânduri foarte clare cu privire la har; şi secretul întregii sfinţenii, al păcii şi al liniştei duhului este să rămânem în sentimentul harului – în prezenţa lui Dumnezeu.

„Harul lui Dumnezeu” este atât de fară margini, atât de complet, atât de desăvârşit încât dacă pentru o clipă ne-am depărta de prezenţa Lui, n-am mai avea o apreciere dreaptă, nu am mai avea puterea să înţelegem harul. Şi dacă am căuta să-l înţelegem în afara prezenţei Lui, n-am putea face altceva decât să-l schimbăm în desfrâu. Ne întrebăm cu sinceritate ce este harul? El nu are margini, nici hotare. Orice am putea fi noi (şi nu am putea fi mai rău decât suntem) totuşi Dumnezeu este dragoste faţă de noi. Nici bucuria noastră, nici pacea noastră nu depind de ceea ce suntem noi pentru Dumnezeu, ci de ceea ce este El pentru noi şi aceasta este har.

Harul este descoperirea preţioasă că prin Isus, orice păcat şi tot răul care este în noi a fost înlăturat. Un singur păcat este mai îngrozitor înaintea ochilor lui Dumnezeu decât sunt mii de păcate înaintea ochilor noştrii. Şi totuşi, cu toate că are o cunoaştere desăvârşită a ceea ce suntem noi, tot ceea ce îi place lui Dumnezeu sa fie faţă de noi este DRAGOSTE.

În capitolul 7 al epistolei către Romani ne este descrisă starea unui suflet adus la viaţă, dar ale cărui gânduri, toate se concentrează asupra lui însuşi. Un astfel de suflet nu cunoaşte harul, faptul simplu că, oricare ar fi starea noastră, Dumnezeu este dragoste, şi nimic altceva decât dragoste faţă de noi. În loc să privească la Dumnezeu, nu găseşti altceva decât „eu”, „eu” şi „eu”. Credinţa priveşte la Dumnezeu, aşa cum El însuşi s-a descoperit în har. Oare eu, persoana mea, starea mea este obiectul credinţei? Nu, credinţa n-are ca obiect ce este în inima mea, ci descoperirea pe care Dumnezeu a făcut-o despre Sine Însuşi în har.

Harul se referă la ceea ce este Dumnezeu şi nu la ceea ce noi suntem, în afară de faptul că întinderea pe care o au păcatele noastre nu face altceva decât să slăvească imensitatea „harului lui Dumnezeu”. Trebuie de asemenea să ne amintim că harul are ca obiect şi ca efect strâns legat de el, să aducă sufletele noastre în comuniunea cu Dumnezeu – să ne sfinţească şi să ne înveţe să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să-l iubim.

Cunoaşterea harului este adevăratul izvor al sfinţirii.

Biruinţa harului se arată în aceasta: atunci când vrăşmăşia omului l-a alungat pe Isus de pe pământ, Dumnezeu a adus mântuirea chiar prin acest fapt. El venise să ispăşească păcatele chiar ale celor care l-au lepădat! Alături de arătarea cea mai completă a păcatului omului, credinţa vede desfăşurarea cea mai completă a harului lui Dumnezeu. Dacă aş avea chiar cea mai neînsemnată ezitare cu privire la dragostea lui Dumezeu, m-aş fi depărtat de har. Aş spune atunci: ”sunt nenorocit pentru – că nu sunt ceea ce aş dori sa fiu”. Dar aceasta este problema. Adevărata problemă este aceasta: este Dumnezeu ceea ce noi am dori să fie, este Isus tot ceea ce noi am putea dori? Dacă şi cunoaşterea a ceea ce suntem, a ceea ce aflăm în noi înşine are un alt rezultat decât a mări adorarea noastră pentru ceea ce este Dumnezeu, chiar dacă ne-am smeri, am fi în afara terenului harului curat... Este ceva nemulţumire şi neîncredere în duhul tău? Vezi dacă pricina nu este ca zici încă „eu”, „al meu”, „mie” şi pierzi din vedere harul lui Dumnezeu!

Este mai de folos să fim ocupaţi cu ceea ce este Dumnezeu, decât cu ceea ce suntem noi. Dacă privim la noi înşine, aceasta este o dovadă de mândrie; arătăm că nu suntem conştienţi intr-adevăr că noi nu suntem buni de nimic. Şi până ce nu am înţeles acest lucru, nu ne putem întoarce în întregime privirile de la noi înşine pentru a le îndrepta spre Dumnezeu. Privind la Hristos, privilegiul nostru este de a ne uita pe noi înşine. Adevărata smerenie constă nu atât în a gândi rău despre noi cât a nu gândi deloc la noi. Sunt atât de rău încât nu merit să mă uit la mine. Ce am nevoie este să ma uit pe mine însumi şi să privesc la Dumnezeu, care este demn să-mi ia toate gândurile. Rezultatul va fi în mod hotărît că harul lui ne va smeri.

Preaiubiţilor dacă am putea spune ca la Romani 7 : „Ştiu că în mine, adică în firea mea pămîntească, nu locuieşte nimic bun”, aceasta ar fi îndeajuns pentru noi. Să ne îndreptăm atunci gândurile spre Cel ce a avut faţă de noi „gânduri de pace şi nu rău”, cu mult înainte ca noi să ne fi gândit la noi înşine. Să privim atenţi la gândurile Sale de har faţă de noi şi să reţinem acest cuvânt al credinţei: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?”

sursa: https://comori.org/