"A. J. Pollock"

Categorie: Invataturi biblice
 

Democrație sau teocrație

Cel mai bine am începe prin a defini acești termeni.

Democrația este guvernarea poporului, prin popor, pentru popor. Așa sună faimosul dicton rostit de Abraham Lincoln.

Teocrația este guvernarea prin călăuzirea directă a lui Dumnezeu.

Ca o introducere la acest subiect sunt necesare câteva remarci preliminare. Contează ce crede un creștin când vine vorba de politică? Mai întâi de toate un creștin nu ar trebui să fie un politician. De două ori Domnul a afirmat despre ai Săi: „ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume” Ioan 17  :14,16. Dacă ar fi fost potrivit ca un creștin să fie politician, ar fi trebuit să-i vedem pe apostoli dându-ne un exemplu în această privință. Nu găsim în Scriptură niciun cuvânt, ca exemplu ori ca învățătură, pentru a-l îndemna pe cel credincios să fie un politician.

În Vechiul Testament, unde era o altă dispensație, existau instrucțiuni cu privire la poziția de împărat, dar în Noul Testament, în timp ce există instrucțiuni despre cum trebuie creștinul să se supună, nu există nici măcar un singur verset despre cum trebuie el să conducă. Creștinul trebuie să „onoreze pe împărat” (1. Petru 2:17 ), însă nu există instrucțiuni despre cum trebuie să se comporte ca un împărat. Ni se spune să fim „supuşi conducătorilor şi autorităţilor” (Tit 3:1 ), găsim în Scriptură îndemnul „orice suflet să fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el” (Romani 13:1 ) iar aceasta într-o vreme în care împăratul roman era acel monstru de nelegiuire, Nero. Cu toate acestea nu există un singur rând pentru creștini cu privire la a domni. Tăcerea Scripturii este la fel de puternică precum vorbirea ei. Creștinul nu este îndemnat să repare abuzurile din lumea aceasta. „Lasă morţii să-şi înmormânteze morţii lor” (Luca 9:60 ) a fost răspunsul tăios al Domnului pentru unul care declarase că el ar dori să fie un ucenic, dar care dorise să pună înmormântarea tatălui său înaintea uceniciei. Creștinul are de a face cu împărăția lui Dumnezeu. Dar timpul domniei lui nu a venit încă. Până când Hristos Își va ocupa locul Său de drept nu ni se cuvine poziția de conducători ai acestei lumi ci, din contră, suntem îndemnați să ne purtăm ca „străini și călători” (1. Petru 2:11 ).

Copiii lui Israel au fost aleși în mod special pentru a fi poporul lui Dumnezeu, iar guvernarea lor a fost teocratică. Cu alte cuvinte ei erau guvernați de poruncile directe ale lui Dumnezeu. Aceasta este guvernarea ideală. Ultimul verset din cartea Judecători spune „În zilele acelea nu era împărat în Israel: fiecare făcea ce era drept în ochii săi”. Guvernarea ar fi trebuit să fie teocratică, dar atunci când democrația s-a dezlănțuit, acea stare este descrisă prin cuvintele: „fiecare făcea ce era drept în ochii săi”.

Atunci când poporul a cerut un împărat pentru a fi ca națiunile din jur, Domnul i-a spus lui Samuel: „pe Mine M-au lepădat, ca să nu domnesc peste ei” (1. Samuel 8:7 ). Ei au respins teocrația. Să remarcăm starea națiunii lor din ziua aceea până astăzi în ceea ce privește parcursul lor plin de suferință. Avându-L pe Dumnezeu drept Conducător și fiindu-I ascultători ei erau invincibili, fericiți și în siguranță. Niciun vrăjmaș nu-i putea supune. Astăzi* ei sunt împrăștiați, prigoniți, disprețuiți, o națiune de inimi întristate și picioare obosite.

* Articol scris înainte de întemeierea statului Israel în 1948 (n. tr.)

S-a spus adesea de către oameni nechibzuiți că Socialismul Creștin reprezintă pentru creștin politica cea mai înaltă. Am arătat că a te implica în orice fel de politică, reacționară sau altfel, nu este creștinesc. S-a afirmat însă că Hristos a fost un socialist. Nu a existat vreodată vreo eroare mai mare, arătând completa ignoranță cu privire la caracterul Lui ca Om. El a fost un teocrat, asta înseamnă că fiecare cuvânt și faptă a Lui erau guvernate de Dumnezeu Însuși. El a spus „nu fac nimic de la Mine Însumi, ci, cum M-a învăţat Tatăl, aşa spun aceste lucruri … Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui” (Ioan 8:28-29 ). Ce fericită ar fi lumea dacă toți locuitorii ei ar putea să spună aceasta cu adevărat. Ar face viața să fie mai puțin complicată. Nu am avea nevoie de seifuri în care să ne adăpostim comorile,  nici de încuietori pentru ușile noastre de intrare, nici avocați, nici polițiști (decât pentru a dirija traficul), nici închisori, centre de reeducare, nici armate. Taxele apăsătoare ar deveni un lucru din trecut.

Să privim la diferența dintre democrație și teocrație. Democrația este compusă din cuvintele grecești demos (popor) și krato (conducere). Teocrația este compusă din theos (Dumnezeu) și krato (conducere). Democrația este guvernarea poporului, prin popor, pentru popor. Remarcăm că niciun cuvânt un se referă la Dumnezeu. Poate omul căzut să se guverneze? Există vreo dovadă a capacității lui de a face aceasta? Scriptura pune lucrurile în contrast: „Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace în cel rău” (1. Ioan 5:19 ). Dacă democrația înseamnă guvernarea de către popor, atunci nu există nimic  mai înalt în ea decât sursa ei. Dacă sursa suveranității este poporul, nu poate fi nimic mai înalt decât poporul. Lucrul acesta este evident. De fapt la lucru sunt influente diabolice. Democrația va conduce, cu timpul, la zeificarea omului și la deplina lui apostazie cu privire la Dumnezeu. Dacă omul este venerat ca Dumnezeu, iar Scriptura profețește aceasta în mod clar și există semne că lucrurile se îndreaptă în această direcție, atunci Dumnezeu Însuși este detronat.

Democrația este orizontală, teocrația este perpendiculară. Prima se întinde la nivelul jos al bietului om căzut, deplin inconștient că forțele infernale sunt în mod subtil la lucru pentru a conduce mișcarea într-o revoltă deplină împotriva lui Dumnezeu; în cea de-a doua întreaga autoritate și conducere provine de la Dumnezeu, coboară de sus.

Credinciosul care dorește să fie consecvent în ceea ce privește creștinismul un poate să fie decât un teocrat. Creștinii care se bălăcesc în politică, fie că este vorba de monarhie, aristocrație, plutocrație, birocrație sau democrație, să cântărească bine acest lucru. Înțelegându-l, va însemna o mare eliberare.

Fără îndoială că cel credincios vede marile evenimente din lumea aceasta în lumina Scripturii, dar dacă el este înțelept și instruit, el va rămâne la slujba la care este chemat și nu se va amesteca în chestiuni în afara domeniului său.

Pe de altă parte, să presupunem că un creștin înclină înspre conservatorism, el își amintește de îndemnurile „onorează pe împărat” – „ orice suflet să fie supus autorităţilor” și simte că există o teamă de Dumnezeu mai mare în direcția aceasta și deplânge duhul democrației. El observă rezultatele ei, agitația și instabilitatea oricărui lucru. El vede toate acestea și se simte înclinat să-și pună greutatea de partea cealaltă a balanței. Însă aici se pune întrebarea serioasă. Cum poate el ști daca nu cumva democrația este îngăduită de Dumnezeu pentru a împlini lucruri până în clipa când Hristos se va întoarce pe acest pământ ca sa-Și întemeieze împărăția? Cum poate el să știe că el nu acționează împotriva voii lui Dumnezeu în această chestiune, dacă el caută să stăvilească talazul democrației?

Îi este îndeajuns să fie în viața sa un teocrat, să lase ca voia lui Dumnezeu să-l conducă și să-și folosească influența pentru a-i îndemna pe alții să facă la fel, să se roage lui Dumnezeu cu privire la aceste lucruri.

Democrația îl degradează pe om. Teocrația îl înalță. Atunci când creștinul refuză să onoreze pe împărat, potrivit Scripturii, el se înjosește pe sine. Înţelepciunea este îndreptăţită de toţi copiii ei. Fie ca cititorul să fie în duhul său unul dintre copiii înțelepciunii într-o vreme de degradare morală, de destrămare și stricăciune a tuturor lucrurilor care vorbesc despre Dumnezeu în această lume.

Chiar și Voltaire, cel cinic și necredincios, scriind despre monarhie și democrație, declara că el mai degrabă s-ar lăsa condus de un singur leu decât de o sută de măgari. Există multă înțelepciune în aceasta. Cu mult mai bine este pentru creștinul care este condus de Dumnezeu, un Dumnezeu al înțelepciunii, al dragostei și al păcii.

sursa: https://comori.org/