"A însemna un credincios." Christian Briem

Categorie: Invataturi biblice
 

Întrebare:

Ce trebuie să înţelegem, în 2. Tesaloniceni 3:14 , prin faptul de „a însemna” un credincios? Când şi cum trebuie să se aplice aceasta?

Răspuns:  

„A însemna” în sensul din 2. Tesaloniceni 3 nu trebuie să se confunde cu o excludere, nici să se înţeleagă ca un fel de „soluţie de înlocuire” pentru toate cazurile care nu cer încă faptul de a îndepărta definitiv conform 1. Corinteni 5 . „A însemna” este o formă de disciplină publică mai blândă decât punerea în afara comuniunii [„a îndepărta”] a celui rău. Aplicarea sa este totuşi limitată la cazurile în care există neorânduială în umblare. Numai capitolul 3 din această epistolă vorbeşte despre aceasta. Umblarea în neorânduială se poate desigur manifesta în multe feluri diferite, toate având totuşi în comun că o asemenea purtare îi scandalizează deja pe oamenii din lume.

Erau la Tesalonic credincioşi care îşi neglijau îndatoririle şi sarcinile cotidiene, şi în loc de aceasta se ocupau de toate (2. Tesaloniceni 3:11 ). Se poate să fi fost antrenaţi în această purtare de falşi învăţători care, printr-o falsă aplicare a adevărului despre venirea Domnului, îi aruncaseră în necaz, astfel încât această aşteptare era o piedică în executarea sarcinilor cotidiene. Ori aceasta nu este deloc învăţătura Scripturii, şi apostolul îi face pe credincioşii din Tesalonic să înţeleagă clar că cineva care aşteaptă cu adevărat venirea lui Hristos, nu se dă la lenevie, şi în ciuda egoismului său, nu abuzează de harul pe care Dumnezeu îl produce la alţii. Dragostei îi place să slujească, şi să evite să accepte sau să presupună că eforturile altora se înţeleg de la sine.

Că o asemenea trândăvie conduce la un rău şi mai grav se vede clar prin tristul exemplu al acestor credincioşi: ei se ocupau cu tot felul de lucruri care nu îi priveau. Eroarea, nu adevărul conduce la un asemenea comportament de-a-ndoaselea. „Dar unora ca aceştia le poruncim şi îi îndemnăm, în Domnul Isus Hristos, ca, lucrând paşnic, să-şi mănânce pâinea lor” (2. Tesaloniceni 3:12 ). Totuşi dacă cineva se împotrivea dispoziţiilor apostolice, şi astfel nu asculta de Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să fie „însemnat”, adică trebuia să facă obiectul unei arătări publice ca cel care umblă în neorânduială. Credincioşii trebuiau să se îndepărteze de el (2. Tesaloniceni 3:6 ) şi să nu se însoţească cu el (2. Tesaloniceni 3:14 ). El putea, orice ar fi fost, să participe la frângerea pâinii, pentru că nu trebuiau să-l socotească precum un vrăjmaş, ci să-l mustre ca pe un frate prin purtarea lor.

Vedem deja aici o diferenţă esenţială în raport cu excluderea [„a îndepărta”] cuiva care, conform 1. Corinteni 5 , nu mai este numit „frate”, ci un „rău”: acesta din urmă este afară, cel care este „însemnat” nu este. Pe de altă parte, ştim din Matei 18:18 că numai adunarea poate lega şi dezlega; ea pornunţă această judecată [această sentinţă], deşi într-un duh de har şi având în vedere restabilirea celui care este pus sub disciplină. „A însemna” este dimpotrivă treaba fraţilor care au examinat faptele sprijinindu-se pe Scriptură, şi care au o greutate spirituală şi morală pentru a acţiona astfel.

Totuşi Scriptura nu autorizează gândul că, atunci când cineva a fost „însemnat”, adunarea nu s-ar ţine de dispoziţiile Cuvântului, şi ar menţine relaţii cu persoana „însemnată”. Se presupune, ca de la sine înţeles, că fraţii şi surorile unei adunări locale se supun judecăţii (1. Corinteni 16:16 ) celor pe care Domnul li i-a dat pentru „a păstori” Adunarea lui Dumnezeu (Fapte 20:28 ) şi „care... conduc în Domnul” (1. Tesaloniceni 5:12 ; a se vedea şi Romani 12:8 ; 1. Timotei 5:17 ).

Adunarea nu este un parlament în care deciziile aparţin tuturor şi care ar trebui să-şi dea consimţământul. După gândurile lui Dumnezeu, Adunarea tocumai că nu guvernează, ci este condusă de Duhul Sfânt, care a dat în acest scop oameni potriviţi şi care au arătat ce pot. Adunarea nici nu învaţă, nici nu hotărăşte ceea ce este adevărul lui Dumnezeu; dimpotrivă, ea este învăţată prin darurile pe care Domnul le-a dat (Efeseni 4:11 ). „A însemna” nu este deci o disciplină publică a adunării, ci priveşte datoria personală a fiecăruia. Şi chiar când adunarea ca atare nu-şi îndeplineşte rolul şi nu-şi face datoria, fiecare în mod individual ar trebui să acţioneze în acest fel.

Să mai menţionăm că „a însemna” pe cineva care umblă în neorânduială nu trebuie să fie confundat cu ceea ce ni se spune în Romani 16:17 şi următoarele. Este vorba acolo de cei care fac dezbinări şi prilejuri de poticnire printre credincioşi, şi apostolul nu vorbeşte despre a-i „însemna”, ci numai de a se depărta de ei. Totuşi procedura prescrisă în Romani 16:17 se aseamănă celei descrise în 2. Tesaloniceni 3 , astfel încât problemele de principiu deja semnalate pot fi transpuse asupra lui Romani 16 . Pe lângă aceasta, dacă disciplina celui care este „însemnat” nu atinge scopul vizat („ca să-i fie ruşine”), atunci este cu totul posibil ca cel care este „însemnat” să se descopere a fi în cele din urmă un rău, şi să trebuiască să fie dat afară [îndepărtat]. Este un gând extrem de serios că starea cuiva pus sub această disciplină, nu mai este ca înainte: sau există o schimbare în bine, sau această stare continuă să evolueze spre rău. Totuşi, orice disciplină este exercitată pentru binele celui care este obiectul ei. Şi nu trebuie să uităm niciodată că orice formă de disciplină nu poate fi exercitată decât plecându-ne înaintea Domnului, şi făcându-ne una cu răul.

Dacă disciplina de „a însemna” îşi atinge scopul, aceasta ar trebui să fie adus la cunoştinţa adunării, pentru ca relaţiile cu fratele sau sora să poată fi reluate fără restricţie.

sursa: https://comori.org/