9. Viaţa de înviere. H. L. Heijkoop

Categorie: Invataturi biblice
 

În Ioan 20 îl vedem pe Domnul Isus înviat din mormânt, după ce împlinise lucrarea de împăcare. Aici El nu este prezentat ca fiind înviat de Dumnezeu. Desigur, acesta este adevărul şi apostolul Petru spune în Fapte 2:32 : „Dumnezeu a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem martori ai Lui”. În Ioan 20 însă găsim faptul că Domnul a înviat prin propria Sa putere dumnezeiască. El a înviat dintre cei morţi, cu aceeaşi putere cu care El înviase pe fiica lui Iair, pe tânărul din Nain şi pe Lazăr. Prin aceasta El a dovedit că era Fiul lui Dumnezeu (Romani 1:4 ).

Acest Isus S-a arătat Mariei Magdalena. El o scăpase de stăpânirea a şapte demoni. Ea fusese în totul sub stăpânirea lui Satan. Dar Isus a zdrobit puterea satanică şi a scos afară demonii. Iată de ce inima ei se alipise de El cu toată dragostea pe care o avea. Ea nu avea pe nimeni afară de El pe acest pământ. Suntem mişcaţi văzând-o cât de mult era absorbită de Persoana Domnului, cum ni se arată în Ioan 20:1-18 . Cât de mare trebuie să fi fost bucuria ei atunci când Domnul a chemat-o pe nume! Şi înţelegem bine cum ea a întâmpinat pe Domnul plină de bucurie. L-a întâmpinat ca pe Cel pe care ea niciodată nu se mai aştepta să-L vadă. Acum, totul era din nou bine – întocmai cum fusese înaintea nopţii aceleia înspăimântătoare, când El fusese prins.

Dar în acelaşi timp, glasul Domnului îi spune: „Nu Mă atinge, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu... şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17 ). Nu mai erau toate aşa cum fuseseră mai înainte. Desigur, era acelaşi Isus. Dar era Isus care împlinise lucrarea de împăcare pe cruce şi cu acest scop murise – şi care acum înviase şi avea o viaţă de înviere. În felul acesta, toate deveneau schimbate. Înainte de cruce, ei fuseseră asociaţi Domnului, ei îl urmaseră. Ei ascultaseră ce învăţa El. Şi ele L-au slujit cu bunurile lor materiale. Dar în toate privinţele, El rămăsese singur. „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12:24 ).

Acum El nu mai era din punct de vedere fizic tot aşa de aproape de ei, căci trupul Lui de înviere era diferit de trupurile lor fireşti. Dar din punct de vedere spiritual, El era chiar mai aproape de ei. Da, Domnul slăvit în ceruri era infinit mai aproape de ei decât fusese vreodată înainte de moartea Sa. El îi punea în aceeaşi poziţie pe care o avea El; El i-a unit cu Sine însuşi, aşa cum este El la dreapta Tatălui.

Domnul Isus era Fiul cel veşnic al Tatălui. Desigur, El rămâne unic în această privinţă, şi tot aşa, numai El poate fi obiectul închinării noastre. Dar El era Fiul lui Dumnezeu şi prin naşterea Sa pe pământ. „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut” (Psalmul 2 ). Şi „Cel sfânt care Se va naşte, va fi numit Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35 ).

El era Fiul lui Dumnezeu în firea Sa dumnezeiască, tot aşa ca şi în firea Sa omenească. Cât de desăvârşit a cunoscut El pe Tatăl! În evanghelii vedem cum L-a descoperit El pe Tatăl ucenicilor. Niciodată nu-L vedem pe Domnul adresându-Se lui Dumnezeu alt fel decât ca Tatălui, în afară de timpul cât a fost pe cruce. Totuşi niciodată nu aşezase pe ucenicii Săi în aceleaşi relaţii cu Tatăl, aşa cum le avea El.

Dar acum îl vedem pe Fiul Omului, după ce împlinise lucrarea de împăcare, după ce murise, că a înviat prin puterea Sa dumnezeiască. Şi cele dintâi cuvinte ale Lui sunt ca să dea propria Sa poziţie ucenicilor Săi şi să-i situeze chiar în aceleaşi relaţii cu Tatăl. Ceea ce este Tatăl pentru Fiul, este şi pentru cei care sunt fii. Ceea ce Tatăl Domnului Isus a fost pentru Omul binecuvântat care a înlăturat păcatul, este şi pentru cei ale căror păcate au fost înlăturate. Dumnezeu este descoperit în mod desăvârşit, nu numai ca Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos; prin răscumpărare şi înviere, prin care am fost uniţi cu Isus Cel slăvit în ceruri, El S-a descoperit pe Sine şi ca Dumnezeul şi Tatăl nostru. Ce har! Ce binecuvântată poziţie! Acesta este creştinismul.

Iudeii puteau doar să fie asociaţi cu un Mesia trăind pe pământ. Dar ucenicii au fost uniţi cu un Om slăvit în ceruri. Aceasta este deosebirea cea mare dintre iudaism şi creştinism. Şi creştinismul începe în Ioan 20 . Aici este familia lui Dumnezeu, în care Isus cheamă pe ucenicii Săi pe care îi răscumpărase, pe fraţii Săi, şi îi pune în poziţia Sa. Cel de al doilea Om a devenit capul unei noi generaţii. „Omul dintâi este din pământ, făcut din ţărână; omul al doilea este din cer. Cum este cel făcut din ţărână, aşa sunt şi cei din ţărână; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti” (1. Corinteni 15:47,48 ). Aceasta era vestea slăvită pe care Maria Magdalena avea s-o ducă ucenicilor.

În Ioan 20:19-23 găsim acest adevăr dezvoltat mai departe. În ziua învierii ucenicii erau împreună. Încuiaseră uşile, căci Isus nu mai era cu ei ca să-i ocrotească în mod deschis, ca Mesia (Luca 22:35-37 ). Totuşi El a venit în mijlocul lor, însă ca Cel înviat, cu trup slăvit, în faţa Căruia nu mai contau uşile încuiate. Şi I-au auzit glasul! Era glasul pe care îl auziseră de atâtea ori în anii în care ei îl urmaseră, în timpul călătoriilor Lui de-a lungul ţării. Dar niciodată ei nu auziseră cuvintele pe care le auzeau acum. În adevăr, El le spusese: „Nu vă temeţi”, când erau în mari greutăţi. Le promisese că le lasă pacea. Dar acum El spunea: „Pace vouă!”. Şi, ca să-i facă să vadă de ce puteau ei acum să aibă pacea, pacea cu Dumnezeu, le-a arătat mâinile Sale străpunse de cuie şi coasta Sa străpunsă. Aceasta era temelia păcii cu Dumnezeu: „făcând pace, prin sângele crucii Lui” (Coloseni 1:20 ).

Pace cu Dumnezeu! În Geneza 6:3 , Dumnezeu spune că Duhul Sfânt nu Se va lupta mereu cu omul. Atât timp cât este ceva în om care se împotriveşte sfinţeniei şi dreptăţii lui Dumnezeu, da, se împotriveşte faţă de tot ce este de la Dumnezeu, nu poate fi pace cu Dumnezeu. Dar acum Omul Isus Hristos nu numai că a purtat păcatele tuturor celor care cred sau vor crede în El, dar, pe lângă aceasta, El a slăvit nespus de mult pe Dumnezeu prin cruce. Dragostea şi harul lui Dumnezeu, dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu, toate atributele lui Dumnezeu au fost în mod slăvit descoperite prin lucrarea Domnului Isus. Dumnezeu a fost slăvit în Omul Isus şi poate privi cu plăcere în jos spre El. Dar Domnul Isus a înfăptuit lucrarea aceasta pentru noi. Toţi cei care cred în El sunt văzuţi ca fiind una cu El. Noi suntem uniţi cu Omul slăvit din ceruri. Şi plăcerea pe care Dumnezeu o are în Fiul Său, pe baza lucrării Lui o are şi pentru cei care sunt uniţi cu El. Avem pace cu Dumnezeu!

Şi Domnul spune a doua oară: „Pace vouă!”. Dar adaugă: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi”. Aici este vorba de vestirea evangheliei. Ucenicii aveau să meargă şi să spună despre pacea aceasta cu Dumnezeu, peste tot, întocmai cum făcuse Domnul. „El a venit să aducă vestea bună a păcii vouă celor ce eraţi departe şi pace celor aproape, căci prin El şi unii şi alţii avem intrare liberă la Tatăl, printr-un singur Duh” (Efeseni 2:17,18 ). Şi le-a dat (nu numai apostolilor, ci tuturor ucenicilor) autoritatea de a ierta sau de a ţine păcatele. Dar, pentru ca ei să poată avea putere şi pricepere pentru acest scop, El a suflat peste ei şi a spus: „Primiţi Duh Sfânt”.

Nu ne face aceasta îndată să gândim la Geneza 2:7 , cum DomnulDumnezeu a suflat în nările lui Adam şi astfel a făcut din el un suflet viu? Tot aşa, îl găsim aici pe Cel din urmă Adam, dar care este în acelaşi timp Domnul Dumnezeu însuşi, suflând spre ucenici, în puterea Sa dumnezeiască, pentru a le comunica o viaţă nouă. Ca suflet viu, Adam a devenit capul familiei lui, al neamului lui. Hristos, Cel din urmă Adam, pe baza lucrării şi învierii Sale a devenit Capul unei noi familii, al unei noi generaţii – familia lui Dumnezeu. „Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu; Cel din urmă Adam, un duh dătător de viaţă” (1. Corinteni 15:45 ).

Dar aceasta nu este revărsarea Duhului, despre care se vorbeşte în capitolele 4 şi 7. Ioan 7:39 spune în mod expres că lucrul acesta urma să se întâmple când Domnul Isus va fi preamărit. Iar în Fapte 1 , Domnul spunea că lucrul acesta avea să se întâmple în curând şi ştim că la Rusalii a avut loc revărsarea aceasta. Aici însă este vorba de viaţa cea nouă. Ceea ce Domnul învăţa în Ioan 3 , şi anume că nimeni care nu este născut din apă şi din duh nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu, este ceea ce vedem aici în acţiune. Îl vedem pe Isus Cel înviat dând Duhul Sfânt ca viaţă nouă.

Este de remarcat că în greceşte nu este articol înaintea cuvintelor „Duh Sfânt”. Tot aşa, în Ioan 3:6 nu se spune „ce este născut din Duhul este Duhul”, „este duh”. Duhul Sfânt nu devine trup, ci Duhul Sfânt creează o viaţă nouă, care este caracterizată de izvorul ei – este „duh”. Şi pentru ucenici, pentru creştini, viaţa aceasta nouă este viaţa de înviere, dată de Domnul Cel înviat. Viaţa Lui este cea care îi pune pe ei pe acelaşi teren al învierii, pe care stă El. Ei au fost făcuţi una cu Cel care Şi-a împlinit lucrarea de împăcare, a înviat dintre cei morţi şi a primit un loc la dreapta lui Dumnezeu. Acesta este creştinism. Şi tocmai aici vedem diferenţa enormă faţă de credincioşii de la Adam până la cruce. Şi credincioşii dinaintea răstignirii Domnului Hristos, de asemenea erau născuţi din nou şi aveau viaţa de la Dumnezeu: dar ei nu aveau viaţa de înviere. Ei erau sub lege, erau supuşi tuturor îndemnurilor date omului firesc. Dar, după cum ne explică atât de clar Romani 8 , creştinul este liber faţă de păcat, eliberat de firea păcătoasă, liber faţă de lege. Vom gândi mai amănunţit la lucrul acesta în alt capitol.

sursa: https://comori.org/