Categorie: Invataturi biblice
Prea iubiţi fraţi,
Revenind la subiectul despre care v-am scris mai înainte, aş vrea să vă prezint câteva notiţe dintr-o broşură scrisă acum nouă sau zece ani. Autorul, dacă sunt bine informat, este un frate care a cinstit mult pe Dumnezeu printre noi şi este cunoscut personal de cea mai mare parte dintre voi. Broşura este sub forma unui dialog.
„- Am înţeles că dvs. spuneţi că fiecare frate este în stare să înveţe în adunarea celor credincioşi.
- Dacă aş spune aşa, L-aş tăgădui pe Duhul Sfânt. Nimeni nu poate să înveţe pe alţii în adunarea sfinţilor, dacă n-a primit de la Dumnezeu un dar deosebit în scopul acesta.
- Dar dvs. credeţi că orice frate are dreptul să vorbească în adunare, dacă poate.
- Nicidecum. Tăgăduiesc acest drept oricui, în afara Duhului Sfânt. Un om poate să fie în mod natural foarte capabil să vorbească şi să vorbească bine, dar dacă el nu poate „să placă aproapelui în ce este bine, în vederea zidirii” (Romani 15:2 ), Duhul Sfânt nu l-a calificat să vorbească. Dacă el totuşi vorbeşte, necinsteşte pe Dumnezeu, Tatăl său, întristează Duhul şi nesocoteşte biserica lui Hristos; mai mult, el nu face altceva decât să arate propria sa voinţă.
- Care este atunci vederea deosebită pe care o susţineţi în privinţa aceasta?
- Gândiţi poate că ar fi o vedere a mea să cred că, după cum biserica aparţine lui Hristos, tot aşa El i-a dat daruri şi numai prin ele poate să fie zidită şi cârmuită, pentru ca atenţia ei să nu fie îndreptată greşit şi timpul ei să fie pierdut, ascultând lucruri care nu i-ar fi de folos, oricât de interesante s-ar părea.
Desigur, admit lucrul acesta şi aş dori ca darurile acestea să fie râvnite mai mult şi să se combată folosirea oricăror altor mijloace, oricât de mare autoritate le-ar da elocvenţa sau autoritatea omenească.
Susţin apoi că Duhul Sfânt dă daruri cui voieşte El şi darurile pe care le voieşte El. Şi cei sfinţi ar trebui să fie atât de mult uniţi împreună, încât darurile unui frate n-ar trebui niciodată să împiedice exercitarea darurilor reale ale altuia, şi uşa să fie deschisă atât darurilor mici, cât şi darurilor mari.
- Lucrul acesta se înţelege de la sine.
- Şi totuşi nu se înţelege. Nici în biserica naţională, nici la cei ce sunt despărţiţi de ea, nu se găseşte pus în practică 1. Corinteni 14 . Şi spun cu tărie că nici un dar al lui Dumnezeu nu are de aşteptat aprobarea bisericii, ca să fie pus la lucru. Dacă darul este de la Dumnezeu, Dumnezeu îl va face să fie văzut, pentru ca sfinţii să-i recunoască valoarea.
- Sunteţi de acord cu o slujire regulată?
- Dacă printr-o slujire regulată înţelegeţi o slujire constatată (că adică în fiecare adunare, cei ce au primit daruri de la Dumnezeu pentru zidire sunt în număr limitat şi cunoscuţi de ceilalţi), sunt de acord. Dar dacă printr-o slujire regulată înţelegeţi o slujbă exclusivă, nu pot să fiu de acord. Printr-o slujire exclusivă înţeleg recunoaşterea anumitor persoane ca ocupând atât de exclusiv locul de învăţători, încât manifestarea unor daruri reale pe care le-ar avea alţii ar ajunge ceva cu totul neobişnuit, neregulat. Aşa se întâmplă, de exemplu, în bisericile oficiale şi chiar în cea mai mare parte a grupărilor mărunte, unde s-ar privi ca ceva cu totul neregulat o lucrare făcută de doi sau trei care ar fi într-adevăr dotaţi de Duhul Sfânt.
- Pe ce vă întemeiaţi deosebirea pe care o faceţi?
- În Fapte 13:1 văd că în Antiohia erau cinci persoane recunoscute de Duhul Sfânt ca fiind în stare să înveţe: Barnaba, Simeon, Luciu, Manaen şi Saul. Fără îndoială că în toate strângerile laolaltă, pe aceşti cinci se aşteptau fraţii să-i audă vorbind. Era acolo o slujbă constantă. Dar nu era o slujbă exclusivă; căci, atunci când Iuda şi Sila au venit între ei (Fapte 15:32 ), ei au putut fără nici o greutate să-şi ia locul printre ceilalţi şi atunci învăţătorii recunoscuţi au devenit mai numeroşi.
- Dar ce legătură ar putea avea lucrul acesta cu indicarea unei cântări, cu o rugăciune sau cu citirea unui loc din Cuvântul lui Dumnezeu?
- Şi acestea, ca de fapt toate, trebuie să rămână în totul sub căIăuzirea Duhului Sfânt. Vai de omul acela care, numai pentru că aşa vrea el, ar indica o cântare sau ar face o rugăciune sau ar citi ceva din Scriptură într-o adunare, fără să fie călăuzit de Duhul Sfânt. Făcând un astfel de lucru în adunarea sfinţilor, el face prin aceasta mărturia că este călăuzit de Duhul Sfânt; şi această mărturie, când nu este adevărată, este un lucru din cele mai îngâmfate. Dacă sfinţii ştiu ce înseamnă comuniunea, ei vor şti de asemenea cât de greu este să conduci o adunare în rugăciune şi în cântare. A te adresa lui Dumnezeu în numele adunării sau a propune adunării o cântare ca mijloc de exprimare către Dumnezeu a stării ei reale, cere mult discernământ sau cel puţin călăuzirea din acea clipă. din partea lui Dumnezeu.”
Iată lumina în care era înfăţişat subiectul acesta de către un frate cunoscut, gândesc, de cei mai mulţi dintre voi - unul din cei dintâi lucrători printre cei care de mai mult de patruzeci de ani au căutat să se adune pentru Numele Domnului Isus.
În sprijinul ideii principale din cuvintele de mai sus, că adică Dumnezeu nu pune la lucru pe toţi sfinţii ca să ia parte la slujirea publică a cuvântului sau pentru a conduce închinarea într-o adunare, aş vrea să vă îndrept mai întâi spre locul de la 1. Corinteni 12:29-30 : „Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt prooroci? Toţi sunt învăţători? Toţi fac minuni? Toţi au darul tămăduirilor? Toţi vorbesc în limbi? Toţi tălmăcesc?" Întrebările acestea n-ar fi avut sens, dacă n-ar fi fost evident că astfel de lucruri erau împlinite numai de unii în trup. Apostolul tocmai spusese: „Şi Dumnezeu a rânduit în adunare, întâi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor etc”. După aceea el spune: „Oare toţi sunt apostoli?...” Astfel, tocmai în partea din Scriptură care tratează cu cele mai multe amănunte suveranitatea Duhului Sfânt în distribuirea şi exercitarea darurilor în trup, în biserică; - în partea aceasta la care ne referim mereu şi pe bună dreptate ca să dovedim că libertatea slujbei este rânduiala lui Dumnezeu în biserica Sa; - în însăşi partea aceasta ni se spune că nu toţi fraţii erau dotaţi de Dumnezeu, ci că Dumnezeu a rânduit pe unii în trup. După aceea vine enumerarea rânduielilor diferite şi a darurilor care îi deosebeau.
Citiţi de asemenea Efeseni 4 . S-au ridicat îndoieli cu privire la posibilitatea de a lucra potrivit principiilor cuprinse în 1. Corinteni 12 şi 14, când sunt lipsă o atât de mare parte din darurile enumerate în capitolele acestea. În ce mă priveşte, n-am astfel de îndoieli, iar pe cei ce le au îi voi întreba numai: unde se găsesc în Scriptură alte principii după care am putea lucra? Şi dacă nu se găsesc altele, ce autoritate am avea noi ca să ne purtăm după nişte principii care nu se găsesc nicidecum în Scriptură! Dar nici o îndoială de felul acesta nu poate exista cu privire la Efeseni 4:8-13 . „De aceea este zis: S-a suit sus, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor... Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos”. Şi observaţi de asemenea că darurile acestea sunt date până ce biserica va fi completă. Atâta timp cât Hristos are pe pământ un trup căruia îi este necesară slujba oamenilor acestora, El are grijă să le încredinţeze darurile acestea în dragostea Sa, pentru hrănirea şi întreţinerea trupului acestuia, a miresei Sale, "până ce vom ajunge toţi..."
Deci, prin slujirea unor oameni vii, al căror loc şi chemare este să slujească, Hristos are grijă de turma Sa şi o hrăneşte - şi în felul acesta Duhul Sfânt lucrează în trup, în care locuieşte. Este adevărat că aceşti oameni pot avea o meserie. PaveL făcea corturi. Dar ei sunt cu totul departe de orice fel de pretenţie la vreo demnitate clericală, la vreo poziţie oficială. Cu toate acestea, ei sunt dovada grijii pe care Hristos o are pentru zidirea sfinţilor Săi şi pentru chemarea sufletelor la El. Şi înţelepciunea adevărată a celor sfinţi este să deosebească darurile acestea acolo unde Hristos le-a pus şi să le recunoască la locul lor pe care El li l-a rânduit în trup. A-i recunoaşte în felul acesta, înseamnă a-L recunoaşte pe Hristos. A refuza să faci lucrul acesta, înseamnă atât a ne face nouă înşine un rău, cât şi a necinsti pe Domnul.
Să ne amintim de asemenea că Dumnezeu a pus darurile acestea în trup, în tot trupul. Hristos a dat darurile acestea întregului trup; şi noi nu suntem tot trupul. Presupuneţi că biserica ar fi rămas în mod exterior una, aşa cum era în zilele apostolilor. Chiar şi atunci se putea foarte bine ca în cutare loc să nu fie nici un evanghelist şi în alt loc nici un păstor sau învăţător. În acelaşi timp, în altă parte puteau să fie mai mulţi evanghelişti, mai mulţi păstori şi învăţători. Dar acum, când biserica este atât de împrăştiată şi atât de divizată, cât de adevărat este lucrul acesta pentru adunările care sunt strânse ici şi colo pentru Numele Domnului Isus! A încetat Domnul Isus să aibă grijă de biserica Sa, pentru că în afară ea este sfâşiată şi divizată? Nicidecum! A încetat El să arate grija Sa pentru ea, dându-i daruri necesare şi potrivite? Niciodată! Dar numai în unitatea întregului trup se găsesc darurile acestea; şi avem nevoie să ne aducem aminte de lucrul acesta. Toţi credincioşii dintr-o localitate formează adunarea lui Dumnezeu din locul acela. Şi s-ar putea să fie evanghelişti, păstori şi învăţători printre mădularele trupului care sunt totuşi într-o biserică oficială sau printre metodişti sau neconformişti. Ce folos am avea din slujba lor? Sau cum ar putea fi folosiţi sfinţii care sunt printre ei de darurile pe care Hristos le-a pus printre noi?
Dacă printre cei şaptezeci care se adună în localitatea X în Numele Domnului, nu s-ar găsi nici unul care să aibă darurile despre care se vorbeşte în Efeseni 4 sau ar fi numai doi sau trei, faptul că sunt strânşi laolaltă în felul acesta nu va mări, prin însuşi faptul acesta, numărul darurilor. Un frate care nu a fost făcut păstor sau evanghelist de către Hristos Însuşi, nu va deveni păstor sau evanghelist dacă va începe să se adune acolo unde prezenţa Duhului Sfânt şi libertatea slujirii sunt recunoscute. Şi dacă, pentru că ar fi eliberare de restricţiile omeneşti, cei ce n-au fost daţi de către Hristos bisericii Sale ca păstori, învăţători sau evanghelişti, şi-ar atribui locul acesta şi ar lucra ca şi cum ar fi dăruiţi, ar rezulta din aceasta zidire? Nu, ci confuzie! Şi „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate adunările sfinţilor”.
Dacă astfel de daruri lipsesc din mijlocul nostru, să ne recunoaştem sărăcia. Dacă avem două sau trei daruri, să fim mulţumitori, recunoscându-le la locul pe care Dumnezeu li l-a rânduit şi să ne rugăm ca să căpătăm daruri şi slujbe mai numeroase şi mai bune. Dar să ne ferim de a presupune că lucrarea unui frate pe care Domnul nu l-a pus în poziţia aceasta, ar putea înlocui vreun dar. Singura urmare a unei astfel de activităţi este că întristează Duhul şi Îl împiedică să lucreze prin cei pe care altfel El i-ar folosi în slujba sfinţilor.
Un gând fericit îmi vine înainte, ajungând la sfârşitul scrisorii acesteia. Dacă poziţia în care ne găsim n-ar corespunde deloc cu ce găsim în Scriptură, astfel de probleme cu greu s-ar ridica printre noi. Când totul este aranjat, rânduit de un sistem omenesc, când oamenii numiţi de alţii, de o conferinţă sau de o biserică n-au decât să se conformeze unei rutine prescrise pentru ei de rânduielile cărora le sunt supuşi, astfel de probleme n-ar avea deloc raţiune a de a fi. Însăşi greutăţile poziţiei noastre dovedesc, prin felul lor de a fi, că poziţia însăşi este de la Dumnezeu. Da, şi Dumnezeu care ne-a adus aici prin Duhul Său, prin Cuvântul Său, este în totul de ajuns şi nu va lipsi în greutăţile noastre. El ne va face să trecem prin ele într-un mod folositor pentru noi şi pentru slava Sa. Să fim însă simpli şi modeşti. Să nu pretindem la ceva mai mult decât am avea sau să facem ceva pentru care Dumnezeu nu ne-a calificat.
Rezerv unele lucruri de amănunt pentru o altă scrisoare.
Aşteptând, rămân al vostru, în dragostea Domnului Isus Hristos, T.
sursa: https://comori.org/