5. Scriptura şi numai Scriptura. J. N. Darby

Categorie: Invataturi biblice
 

Adorarea este gustarea încă de aici, de pe pământ, a bucuriei veşnice de a fi cu Tatăl şi cu Domnul Isus, pe care o vom trăi aievea şi fără nici o limitare, în cer, în Casa Tatălui. Ce privilegiu, ca în pustia lumii, să putem închide uşa grijilor, frământărilor, ispitelor şi distracţiilor lumii şi, prin Duhul Sfânt, cu inimi fericite, să ne prezentăm înaintea Tatălui cu laude şi cu mulţumiri către Cel vrednic de laudă, către Cel de la care vine orice lucru bun şi orice dar desăvârşit, inclusiv starea de adorare pe care o lucrează în inimile noastre şi care izbucneşte în recunoştinţă atunci când credincioşii sunt strânşi laolaltă. Deci, nu încape nici o îndoială că ideea de închinare adevărată îşi are un loc bine definit în Cuvântul lui Dumnezeu. Voi arăta alte câteva pasaje care ne pot ajuta să înţelegem aceste lucruri.

Religia adevărată şi religia cărnii
Primul text este cel de la Filipeni 3:3 : „Căci noi suntem circumcişi, noi care ne închinăm prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Hristos Isus şi care nu ne încredem în noi înşine“. Ar fi de remarcat că în acest text nu este vorba nici de păcat, nici de firea păcătoasă, ci de încrederea în noi înşine (în carne). Este vorba aici despre religia cărnii, care este tot atât de rea cum sunt şi poftele. Pentru că, trebuie s-o spunem, nu sunt numai pofte fizice, ci şi pofte religioase, acoperite sub haina unei aşa zise „sfinţenii“. Criteriul de deosebire a adevăratei religii de religia cărnii este faptul că religia cărnii nu-L slăveşte pe Domnul Isus sau nu se laudă numai cu El. Religia cărnii se poate ocupa cu faptele bune; ea poate exprima în exterior evlavie, ba poate chiar vorbi de iubirea lui Dumnezeu. Dar, atenţie, ea vorbeşte mai mult despre iubirea noastră faţă de Dumnezeu şi mai puţin de iubirea fără margini a lui Dumnezeu faţă de noi! Religia cărnii pretinde că-L slujeşte pe Dumnezeu dintr-o inimă plină de dragoste: dragostea ei faţă de Dumnezeu, nu de dragostea lui Dumnezeu în inima noastră, căreia îi răspundem şi noi cu iubire şi adorare.

Dar va întreba cineva: cum putem distinge religia cărnii de religia adevărată, din moment ce în afară poate să nu se arate nici o deosebire? Scriptura ne spune: „ne lăudăm (ne bucurăm) în Hristos Isus“. Ce înseamnă asta? Hristos ne este de ajuns, căci El este totul pentru noi. Când aşa stau lucrurile, este uşor să observăm. Cel care este în religia cărnii „nu se ţine strâns de Cel ce este Capul“, cu alte cuvinte el lucrează după mintea lui însuşi, nu din dependenţă de Hristos. Un astfel de om nu ştie ce înseamnă unirea cu Hristos, învierea împreună şi aşezarea împreună cu Hristos în locurile cereşti, nu ştie ce înseamnă să fii un mădular al Trupului lui Hristos, os din oasele Lui şi carne din carnea Lui - în acelaşi Duh cu Domnul. Poate recunoaşte teoretic aceste adevăruri pentru Biserică, dar nu pentru el însuşi, pentru viaţa lui personală. Să nu uităm: credinţa este ceva personal; credinţa pune, individual, pe fiecare credincios în poziţia de a poseda şi de a se bucura de lucrurile dăruite de Dumnezeu în harul Său.

O altă trăsătură a religiei cărnii este că, deşi se laudă cu o mare evlavie, totuşi se ocupă cu lucrurile de pe pământ. La Coloseni 3 se spune: „Căutaţi lucrurile de sus!“ Bucuria de Hristos este o bucurie pentru ce este sus: este mai întâi o bucurie de Dumnezeu-Tatăl. Nu există bucurie adevărată de Dumnezeu, decât în Domnul Isus Hristos. Religia adevărată se bucură în ceea ce Îl slăveşte pe Dumnezeu şi ştie că Cel care L-a slăvit pe Dumnezeu prin viaţa Sa şi prin jertfa Sa este Hristos şi de aceea Dumnezeu îşi găseşte toată plăcerea în Fiul Său. Să ştim bine: nu ne este de nici un folos să amestecăm religia care vine prin Duhul lui Dumnezeu, cu religia cărnii. Domnul să ne ajute să nu avem încredere în firea noastră, şi astfel să ne lăudăm numai cu Hristos!

Sărbătorile lui Israel şi închinarea
Este un text la Deuteronom 26 , care exemplifică foarte bine duhul de închinare. Canaanul, aşa cum se ştie, reprezintă fie ţara făgăduinţelor lui Dumnezeu, fie cerul. Dacă citim tot capitolul, înţelegem că poporul lui Dumnezeu intrase în ţara făgăduinţei, iar închinătorii aduceau înaintea lui Dumnezeu „primele roade ale ţării“. Aşa ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu: cu roade din ţara făgăduinţei, cu inimile pline de Cel care umple cerul cu slava Sa, ca unii care avem binecuvântarea de a fi aşezaţi împreună cu Hristos în locurile cereşti.

Da, suntem aşezaţi în Hristos, care umple cerul cu slava şi cu desăvârşirile Sale, şi trăim, ne-am găsit odihna în însăşi dragostea lui Dumnezeu în care am fost primiţi ca urmare a lucrării Domnului Isus. Iar roadele ţării făgăduite sunt sfinţenie şi iubire; alături de ele, în inimile celor care au privilegiul de a aparţine acestei ţări prin puterea răscumpărării, sporeşte lauda, mulţumirea, recunoştinţa, exprimate în exerciţiile spirituale ale adorării.
Tot la Deuteronom, în capitolul 16 ne sunt prezentate instrucţiunile date de Dumnezeu cu privire la sărbătorile poporului Israel; ele aruncă lumină asupra locului şi conţinutului închinării.

La Sărbătoarea Paştelor, isreliţii îşi aminteau de răscumpărarea de care au avut parte, aşa cum noi, credincioşii în Domnul Isus ne amintim din ce robie teribilă - robia şi ruina păcatului - ne-a eliberat Dumnezeu, prin jertfa Domnului Isus. Realizăm măreţia harului, dar recunoştinţa şi amintirea eliberării nu este încă bucuria de Dumnezeu, ci de binefacerile primite de la El.

Sărbătoarea Cincizecimii a venit cu bucurie. Această sărbătoare prefigurează darul Duhului Sfânt. Atunci se aducea o ardere de tot pentru Domnul şi era părtăşie în bucurie. Participa şi văduva, şi orfanul, şi levitul, chiar şi străinul. Toţi se bucurau înaintea Domnului Dumnezeului lor, acolo unde era aşezat Numele Lui. Desigur, nu puteau să uite că au fost sclavi, dar făceau asta în bucuria libertăţii lor înaintea lui Dumnezeu, care Îşi răspândeşte binecuvântările Lui peste cei făcuţi liberi. Aici găsim starea de închinare care venea pe măsura binecuvântărilor primite.

Sărbătoarea Corturilor, care urmează ceva mai târziu, marchează părtăşia care este urmarea (efectul) prezenţei lui Dumnezeu şi a apropierii credincioşilor de Dumnezeu. O săptămână aveau „să se bucure“: acum ei sunt plini de conştiinţa odihnei lui Dumnezeu. O bucurie deplină şi bogată de ţară, de roadele ei - aşa va fi şi bucuria credincioşilor în ceruri.

Slavă Creatorului, slavă Răscumpărătorului
În Apocalipsa 4:8 , cele patru făpturi vii slăvesc fără încetare pe Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic pentru tot ce este El în sfinţenia şi măreţia Sa veşnică. Cei douăzeci şi patru de bătrâni, care reprezintă pe sfinţii slăviţi sub caracterul lor de împăraţi şi preoţi, îşi aruncă cununile cu care sunt încoronaţi, înaintea scaunului de domnie al „Celui care este viu în vecii vecilor.“ Ei sunt îmbrăcaţi cu însemnele slavei care le fusese conferită, dar pentru ei era mult mai însemnat să-L slăvească pe Dumnezeul Cel Atotputernic, Creatorul universului, decât să se ocupe de propria lor slavă. Cununile simbolizează o slavă reală care le fusese dată, dar ei socotesc o slavă mult mai bună să-L slăvească pe Acela care i-a iubit: nu se gândesc la ei înşişi, ci la Cel care singur este vrednic să fie slăvit. Iar temeiul acestei atitudini este redat în cuvintele: „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, pentru că Tu ai creat toate şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost create“ (Apocalipsa 4:10 ). Izvorul şi scopul final a tot ce există este Dumnezeu. Cinstirea Dumnezeului Creator este pentru ceea ce este El şi pentru ceea ce a făcut şi face El. Ce privilegiu să-L ai ca Tată pe acest Dumnezeu Atotputernic şi minunat!

Capitolul 5 din Apocalipsa are ca subiect răscumpărarea. Mielul care a fost înjunghiat a fost găsit vrednic să ia cartea căilor lui Dumnezeu în cârmuire, pentru că a înfăptuit lucrarea de răscumpărare. Iar adorarea este adresată de către răscumpăraţi (cei douăzeci şi patru de bătrâni) direct către Răscumpărătorul lor. În final, tot ce alcătuieşte creaţia universală a lui Dumnezeu slăveşte în cor slava Dumnezeului Celui Preaînalt cu cuvântul „Amin“.

Putem înţelege din aceasta unele aspecte care arată cadrul şi caracterul specific al închinării. Să reţinem însă că, în calitate de credincioşi din vremea harului, noi Îl adorăm pe Tatăl în duh şi în adevăr, în fericita încredere pe care ne-o dă calitatea de copii ai lui Dumnezeu, pe care îl iubim, fără să lăsăm la o parte nimic din ceea ce înseamnă măreţia Dumnezeului nostru şi a Răscumpărătorului nostru.

sursa: https://comori.org/