"Ilustratii despre moarte" - Ilustratie pentru predici

Categoria: Ilustratii pentru predici

Numai cei fara minte nu se pregatesc

     A fost odata… un om ce avea o sluga cam fara minte. De foarte multe ori stapanul ajungea la exasperare, din cauza stangaciei si a neindemanarii cu care sluga isi implinea slujba. In mijlocul acestor multe frustrari, intr-o zi sluga a facut  unul din cele mai neintelepte lucruri posibile… In acel moment stapanul s-a maniat pe acel slujitor si i-a zis:

– Esti un om fara minte si nu am intilnit altul ca tine pina acum. Nu mai meriti sa ma slujesti !

De aceea stapinul l-a concediat si ca semn al faptului ca lucrase fara intelepciune i-a dat o esarfa, spunindu-i:

– Leaga-ti esarfa asta de gat, ca sa-ti amintesti todeauna ca esti fara minte! Sa porti aceasta esarfa todeauna si numai daca vei intalni vreun om cu mai putina minte decit tine sa i-o daruiesti !

Sluga si-a legat esarfa in jurul gitului si a plecat prin lume. A trecut prin multe orase si a vazut in piata oameni care lucrau fara minte, dar n-a fost sigur ca acestia sunt mai fara minte decit el, de aceea a pastrat esarfa. Anii au trecut si sluga n-a gasit pe nimeni caruia sa-i daruiasca esarfa…

Intr-o zi insa s-a gindit sa-l viziteze pe fostul sau stapin. A mers la castel si l-a gasit foarte bolnav. Stapinul zacea la pat, insotit de membrii familiei. In timpul conversatiei pe care au avut-o impreuna, stapinul i-a spus ca urmeaza sa plece intr-o calatorie foarte lunga. Surprins de ceea ce-a auzit, sluga l-a intrebat :

– Cind ai de gind sa pleci ?

     – Aceasta-i o calatorie pe care nu stiu cind o voi incepe si din care nici nu ma voi mai intoarce! – i-a raspuns fostul stapin.

– Daca-i o calatorie asa de lunga, ai facut toate pregatirile, stapine ? l-a intrebat din nou sluga .

     – Am avut de gind sa ma pregatesc, i-a raspuns vechiul stapin ; dar n-am avut timp. Am fost ocupat toata viata cu problemele mele si cu toate celelalte lucruri, de aceea inca n-am reusit sa ma pregatesc si sa fiu gata pentru aceasta calatorie !

Auzindu-i raspunsul, sluga i-a zis :

     – Stapine… pleci intr-o calatorie din care spui ca nu te vei mai intoarce si nu te-ai pregatit pentru aceasta ? Este cel mai stupid lucru pe care l-am auzit ! Meriti sa primesti esarfa pe care am purtat-o eu pina acum, pentru ca in sfirsit am gasit un om mai neintelept decit mine !

Nu cumva te asemeni cu acel stapin ? M-as bucura sa-mi spui Nu ! De o mie de ori NU!

Lipsa sperantei

     La Dachau, lagarul de concentrare nazist, au inceput sa se inregistreze un numar foarte crescut de sinucideri. Unul din prizonierii mai vechi si-a dat seama ca oamenii o faceau din cauza lipsei de speranta. El a raspandit zvonul ca armata rusa este foarte aproape si ca in curand vor fi eliberati.

Ca urmare, sinuciderile au incetat si o atmosfera de optimism si entuziasm a cuprins intreg lagarul. Sesizand aceasta, ofiterii au urmarit sa vada care este cauza. In cele din urma au inteles optimismul prizonierilor si au dezmintit apropierea rusilor declarandu-l un zvon fals. Odata cu aceasta, sinuciderile au reaparut sub un numar si mai mare.

Sursa:  Sola Scriptura 2010.

Cum a fost compusa cantarea „Cand am pacea Domnului in inima”

Horatio Spafford, casatorit cu Anna, au fost oameni cu frica de Dumnezeu. Fiind un excelent avocat, Horatio a devenit un om prosper si a reusit sa faca puternice investitii in Chicago. Mai mult, sotia lui Anna i-a oferit 4 fetite si 1 baiat. Timp de 10 ani Horatio si Anna au fost fericiti.

In 1870, baietelul lor s-a imbolnavit de scarlatina si a murit la varsta de numai 4 ani. La numai un an dupa aceasta grea incercare, in ziua de 8 octombrie 1871, a izbucnit unul dintre cele mai mari incendii ale secolului 19, adica Marele Incendiu din Chicago. Din nefericire, toate birourile lui Horatio, biblioteca sa valoroasa si toate economiile de o viata au fost distruse in numai 24 de ore.

Doi ani mai tarziu, in noiembrie 1973, Horatio si Anna au trecut prin cea mai cumplita incercare a vietii lor. El s-a gândit că ar fi bine să meargă cu Anna şi copiii în Anglia, mai ales că auzise că marele evanghelist Moody va predica acolo Cuvântul lui Dumnezeu. Cu foarte puţin timp înainte de îmbarcare, Horatio a primit vestea că trebuie să mai rămână în Chicago pentru că apăruse o ofertă a unui domn respectabil care dorea să cumpere unul dintre terenurile în care Horatio investise înainte de Marele Incendiu. Horatio nu a vrut ca vacanţa familiei sale să fie perturbată şi a rugat-o pe Anna şi pe cele patru fiice să ia vaporul Ville de Havre, din portul New York, promiţându-le că va veni şi el în Anglia peste câteva zile. După nouă zile, Horatio a primit vestea cumplită printr-o scrisoare în care Anna i-a scris următoarele cuvinte:

– Saved Alone! (Singura salvata!)

In drumul pe care l-a facut apoi Horatio spre Anglia, in timp ce trecea Atlanticul, exact prin locul in care se inecase fetele lui, a compus aceasta cantare: „Cand am pacea Domnului in inima, poate sa vina viforul…”, iar refrenul stiti ce spune: „Bine e, bine e in Domnul!”

Comunicare vs. deductie

     Unul dintre marile accidente feroviare din istorie s-a petrecut la tunelul El Toro, în Leon, Spania, la 3 ianuarie 1944. Peste cinci sute de oameni au murit atunci.

Trenul acela de pasageri, era lung și avea câte o locomotivă la fiecare din cele două capete ale trenului. În acea zi, când trenul a intrat în tunelul El Toro, motorul locomotivei din față s-a oprit. Mecanicul de la locomotiva din spate a pornit imediat motorul ca să tragă trenul înapoi și să îl scoată din tunel. Însă, în acelaș timp, mecanicul de la locomotiva din față a reușit să repornească motorul și a vrut să continue drumul.

Mecanicii nu aveau nici un mijloc de comunicare unul cu celălalt. Și așa, neștiind unul de altul, ambii credeau că, de fapt, au nevoie de mai multă putere. Trăgeau de tren în ambele direcții. Sute de oameni au murit astfel asfixiați de monoxid de carbon, deoarece trenul nu se putea ”hotărî” în ce direcție să o ia.

Sursa: Ilustrații fierbinți, Wayne Rice

I.L.Caragiale si cimitirul

     I.L.Caragiale ( 1852-1912 – dramaturg, nuvelist, pamfletar, scriitor, poet, ziarist ) detinea o casa de vacanta la tara, unde se retragea in liniste, de fiecare data cand dorea sa scrie ceva.Primarul comunei, de cate ori afla ca scriitorul s-a intors, il asalta cu zeci de propuneri de investitii, la care se presupunea ca trebuie sa participe, in calitate de consatean. Cum lui Caragiale nu-i placea, mai ales ca nu suporta sa-l intrerupa cineva in actul creatiei, reusea sa-l socheze mereu cu raspunsurile sale nepremeditate pe acesta.

Intr-o zi, primarul ii bate la poarta avand rugamintea sa contribuie material la construirea unui gard in jurul cimitirului comunal. Raspunsul lui Caragiale il dezarma insa imediat:

     – Nu va dau bani pentru asta. Cei care sunt afara nu se grabesc sa intre, iar cei aflati acolo, n-au cum sa iasa. Prin urmare, n-aveti nevoie de gard.

Ultima prajitura

Lisa Rotgrat in cartea Death Warmed Over povesteste despre un om care era pe moarte. Stand in pat a simtit ca sotia lui din bucatarie pregatea prajitura lui preferata.

I-a venit pofta sa mai manance una inainte de a muri. Cu greu s-a dat jos din pat si cu pasi sovaielnici a intrat in bucatarie. A intins mana sa apuce prajitura, cand deodata,  a simtit piscatura unei lovituri cu lingura de lemn.”Pune-o la loc, i-a zis nevasta, astea sunt pentru inmormantare.”

Cu ultimele puteri incercam sa mai apucam ceva; inca o casa, o bucata de pamant, o masina, o diploma si deodata… “Poc!”

Cineva ne spune: “Asta sunt pentru inmormantare.”

Toate lucrurile isi au timpul lor spune Eclesiastul… ( Eclesiastul 3.1  si 12. 13-14 )

de Benone Lupu

Un bol cu orez

Intr-o zi de vara, Huang merse la cimitirul satului, cu un buchet de bujori la mormantul sotiei sale. In timp ce aranja el acolo florile intr-un vas cu apa, ceva ii atrase atentia: un alt barbat aseza pe mormantul vecin un bol cu orez.

Huang s-a apropiat mirat si putin sarcastic l-a intrebat:

– Nu te supara omule, doar nu crezi ca defunctul tau chiar o sa manance orezul?

– Ba da, a raspuns foarte calm cel intrebat, atunci cand al tau o sa miroasa florile.

Omayra

     Pe 13 noiembrie 1985, vulcanul Nevado del Ruiz din Columbia a erupt. Parea ca venise sfarsitul lumii, a povestit unul dintre supravietuitori. Pentru circa 23 000 de oameni din orasul Armero, momentul acela a insemnat sfarsitul lumii si al vietii lor. Printre victime, Omayra Sanchez, o fetita de 13 ani. Prinsa intre daramaturile propriei case, Omayra a ramas imobilizata  intr-un fel de put, o groapa din care nu i-au mai ramas afara decat capul si bratele.

Amestecul de lava, noroi si resturi de lemn s-a solidificat, astfel incat atunci cand au sosit echipele de interventie, Omayra era ca si zidita de la mijloc in jos. Au urmat 60 de ore de agonie. De fiecare data cand incercau sa o traga in sus, apa se aduna in jurul ei, incat parea  ca avea sa se inece.

Picioarele ii erau prinse sub o arcada de caramida care se prabusise, in timp ce bratele matusii sale moarte erau incolacite in jurul gleznelor ei. In ciuda situatiei disperate, Omayra a ramas demna. In tot acest timp i-a cantat jurnalistului Baraggan, care i-a fost alaturi, a cerut ceva dulce, a baut suc, ba chiar a acceptat sa i se ia un interviu. Alteori parea speriata, plangea si se ruga.

Problema ei era faptul ca nu a mai apucat sa mearga la scoala: „Trebuie sa ma scoateti de urgenta de aici pentru ca deja sunt doua zile de cand nu m-am mai dus la scoala si am ramas in urma cu temele.” Era foarte clar ca Omayra nu mai putea fi salvata. A inteles si ea; cu un glas stins, i-a transmis mamei, tatalui si fratilor cat de mult ii iubeste, luandu-si ramas-bun de la ei.

Adultii din jur erau socati de calmul fetei. La un moment dat, observand ca salvatorii erau obositi, fata a sugerat: „Duceti-va si odihniti-va, voi rezista!” Trei nopti a stat Omayra in apa, dar in a patra zi a murit. Ochii negri ai fetitei de 13 ani din fotografia surprinsa de jurnalistul Frank Fournier sunt dovada demnitatii unui copil in fatza mortii.

Anca Porumb

sursa: https://www.loribalogh.ro/