"Iacov şi familia sa"

Categorie: Familia crestina
 

Dumnezeu S-a descoperit ca Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov. Putem să înţelegem că Dumnezeu Se numeşte Dumnezeul lui Avraam. Acesta a mers în credinţă pe calea sa cu Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a numit prietenul Său, căruia i-a făcut cunoscut planurile Sale. Şi expresia „Dumnezeul lui Isaac“ ni se pare potrivită. Dar faptul că Dumnezeu nu Se ruşinează să fie numit şi Dumnezeul lui Iacov, este uimitor. În aceasta vedem harul Său nemărginit. Ne amintim cu plăcere că şi noi posedăm în viaţa noastră pe Dumnezeul lui Iacov ca şi ajutorul nostru.

Prima faptă a lui Iacov, despre care citim în Geneza 27:1-29 , este înşelarea tatălui său aproape orb. Ultima sa faptă a fost binecuvântarea în credinţă a fiilor săi (Geneza 49 , a se vedea şi Evrei 11:21 ). Între aceste două fapte se află istoria vieţii sale lungi şi a familiei sale, o istorie a căderii şi a ridicării.

În aceste experienţe vedem cât de adevărate sunt cuvintele din Psalmul 99:8 : „Ai fost pentru ei un Dumnezeu iertător şi răzbunător al faptelor lor.“ Aceasta este o învăţătură importantă pentru noi şi pentru familiile noastre. Dacă ne mărturisim păcatele, putem conta pe iertarea plină de îndurare a lui Dumnezeu. Dar în dreptatea Sa, El ne face să simţim în căile Sale de conducere aici pe pământ urmările păcatelor noastre.

Faptul că Iacov a plecat de acasă, a fost urmarea unui complot înşelător. Totuşi, Dumnezeu i s-a arătat în vis în Betel şi i-a dat promisiuni bogate. Iacov a făcut jurinţa să aducă acolo jertfă Domnului când se va întoarce.

În Geneza 29 citim cum înşelătorul Iacov a fost înşelat la rândul său de unchiul său Laban. Acesta i-a promis-o pe Rahela, pentru care Iacov a trebuit să-i slujească lui Laban şapte ani. Când s-a încheiat această perioadă, Laban i-a dat-o pe Lea. El a primit-o şi pe Rahela, pe care o iubea, dar a trebuit să muncească pentru ea încă şapte ani. Ce realitate tragică: două surori au trebuit să trăiască cu unul şi acelaşi soţ! Citim apoi ce discordie a fost în casa sa! Mai târziu, când în Israel poligamia a fost tolerată, o astfel de căsătorie era totuşi interzisă (Levitic 18:18 ). Cele două soţii, în gelozia lor, i-au impus soţului încă două roabe. Astfel, Iacov a avut doisprezece fii şi o fiică, Dina.

Deşi trecuseră mulţi ani, Iacov se temea de o întâlnire cu Esau. Se arată din nou ca un făuritor de planuri viclene, pentru ca întâlnirea să se desfăşoare bine. Când a rămas noaptea singur lângă apă, Dumnezeu i s-a arătat purtându-Se cu asprime cu cel viclean (a se vedea Psalmul 18:26 ).

Dumnezeu i s-a descoperit într-un înger. În alte locuri din Vechiul Testament se vorbeşte despre îngerul Domnului. Probabil, Iacov şi-a dat seama numai în timpul luptei cu ce împotrivitor avea de-a face. Aici, înşelătorul Iacov a fost zdrobit. Profetul Osea spunea mai târziu: „S-a luptat cu Îngerul şi a învins; a plâns şi i-a făcut cerere“ (Osea 12:4 ). Apoi Iacov s-a putut ruga: „Nu te voi lăsa să te duci, decât dacă mă vei binecuvânta.“ Rugăciunea sa a fost ascultată, şi Dumnezeu i-a schimbat numele Iacov (cel care ţine călcâiul, înşelătorul) în numele Israel (luptător al lui Dumnezeu) (Geneza 32:22-32 ). Ferice de orice creştin care a găsit, prin harul lui Dumnezeu, Penielul său!

Mai înainte, în capitolul 30 ni se relatează tot felul de evenimente din familia lui Iacov şi cum unchiul său Laban şi Iacov s-au înşelat reciproc. Când şi fiii lui Laban au luat o poziţie duşmănoasă faţă de Iacov, Domnul i-a poruncit să se întoarcă în ţara sa.

Prin fuga sa înşelătoare, când Rahela a furat terafimii tatălui său, şi-a atras asupra sa furia lui Laban. Acesta l-a urmărit, şi după ce şi-au făcut reciproc reproşuri, au făcut un legământ (Geneza 31 ). În Geneza 33 ni se descrie împăcarea superficială cu Esau şi călătoria sa mai departe prin Sucot spre Sihem.

În Geneza 34 citim cum fiica lui Iacov, Dina, a fost violată pe câmpia lui Sihem, la care fraţii ei Simeon şi Levi au răspuns cu răzbunare într-un mod înşelător şi nestăpânit. Iacov a condamnat acest comportament al fiilor săi şi a revenit la acesta în cuvinte clare în rostirea binecuvântării profetice din Geneza 49 .

În Geneza 35 citim cum Dumnezeu i-a poruncit să părăsească ţinutul şi să se aşeze la Betel. Cu mulţi ani înainte, când fugea de fratele său Esau, Dumnezeu i se arătase acolo în vis. El dăduse acestui loc numele Betel (Casa lui Dumnezeu) şi spusese: „Cât de înfricoşător este locul acesta!“ Între timp, Dumnezeu împlinise toate promisiunile Sale şi îl adusese cu bine pe Iacov din nou în ţara sa. Dar până atunci încă nu ajunsese să-şi împlinească juruinţa sa faţă de Dumnezeu. Acum, Dumnezeu Însuşi trebuia să-i amintească de aceasta. El trebuia să-i zidească acolo lui Dumnezeu un altar. Putem înţelege teama lui Iacov de a se întoarce în acest loc înfricoşător. Starea morală rea a familiei sale îl reţinea.

Înainte de a porni într-acolo a dat casei sale şi tuturor care locuiau în ea porunca de a îndepărta tot ce avea a face cu închinarea la idoli. Nu citim că Dumnezeu i-a poruncit acest lucru. Se pare că Iacov a înţeles bine că în Casa lui Dumnezeu trebuie să domnească sfinţenia. Iacov a fost ascultat şi el a îngropat toate acele obiecte sub terebinţii din Sihem. Ceva asemănător citim în Faptele Apostolilor 19:19 . Închinătorii la idoli, care s-au întors la Dumnezeu, dar care s-au ocupat înainte de vrăjitorii, au strâns cărţile lor şi le-au ars în faţa tuturor. Aceasta a fost şi mai radical decât la Iacov. El a dat posibilitatea ca mai târziu acele lucruri să fie dezgropate. Vrăjitorii au adus o jertfă financiară în valoare de cincizeci de mii de arginţi. Nu ar fi fost mai bine să-şi vândă cărţile şi să întrebuinţeze cu folos venitul? Cine pune astfel de întrebări nu înţelege ce este răul despre care se vorbeşte aici. Cei care aveau de-a face cu magia neagră, ştiau.

Să nu gândim că astfel de practici ţin de trecut. În Africa am văzut mult din această putere a vrăjitoriei. Acolo unde oamenii se îndreaptă spre creştinism, aceste forţe sunt împinse înapoi. Dar trebuie să fie o întoarcere sinceră de la idoli la Dumnezeu. Domnul Isus spunea în acest sens: „Iar când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi nu găseşte. Atunci spune: «Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit»; şi, venind, o găseşte neocupată, măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuiesc acolo; şi starea din urmă a acelui om devine mai rea decât cea dintâi. Astfel va fi şi cu generaţia aceasta rea“ (Matei 12:43-45 ).

Aşa este şi în lumea noastră europeană, nu numai în Africa. Există mai mult de 10 milioane de oameni, care s-au lăsat pradă spiritismului. Mistica şi ocultismul oriental pătrund tot mai mult în mod îngrozitor. Din această sursă tulbure vine folosirea drogurilor, citirea horoscopului, yoga etc. Este duhul care lucrează în fiii neascultării, iar acest duh va câştiga tot mai mult putere de ispitire.

Indic spre televizor care prezintă tineretului tot felul de forme de acte de violenţă. Citez un colaborator al unui cunoscut ziar neutru: „Televizorul, odinioară mijlocul de comunicare în care... preoţii ţineau discursuri de reculegere, a degenerat într-o scenă pe care ura, răutatea şi omorul sunt elogiate ca cele mai îndrăgite plăceri ale poporului.“ Părinţii sunt vinovaţi dacă îşi expun copiii acestor influenţe.

Toate aceste lucruri fac imposibilă păstrarea unei atmosfere creştine. Dar noi totuşi putem să o promovăm într-un mod pozitiv cântând împreună atât la instrumente muzicale, cât şi cu gura. În Biblie suntem îndemnaţi să ne îndemnăm cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti. Întemniţaţii din Filipi au ascultat atât de captivaţi cântecele lui Pavel şi Sila, încât n-au fugit, când s-au deschis uşile. Împăratul Saul se liniştea prin muzica lui David, iar profetul Elisei a fost îndemnat spre slujbă prin cântecul pe harfă. Şi noi putem afla în familiile noastre cât de preţioasă este muzica şi cântecul. Îmi aduc aminte că am cunoscut odată pe cineva, care a spus: „Deci sunteţi tatăl acelei familii mari în care se cântă atât de mult? Când îi vizităm pe vecinii dumneavoastră, stăm în grădină şi vă ascultăm cu plăcere.“ Acum, când această familie a revenit la unitatea de doi de la început, atât noi, cât şi copiii noştri ne gândim cu bucurie la acel timp.

Să rămânem încă puţin la ultimii ani de viaţă ai lui Iacov, pe care i-a petrecut în Egipt. Evreii credincioşi erau îndemnaţi în epistola adresată lor să se gândească la conducătorii lor. Ei trebuiau să privească la sfârşitul umblării lor şi să imite credinţa lor. Sfârşitul călătoriei vieţii lui Iacov a fost bun şi spre slava lui Dumnezeu. Disciplinările lui Dumnezeu, necesare din cauza abaterilor sale, au produs în el un rod al dreptăţii.

În Geneza 47:8 citim despre întâlnirea sa cu faraon. Acesta i-a pus întrebarea: „Câte sunt zilele anilor vieţii tale?“ Şi Iacov a zis lui faraon: „Zilele anilor pribegiei mele sunt o sută treizeci de ani. Zilele anilor vieţii mele au fost puţine şi rele şi nu ajung la zilele anilor vieţii părinţilor mei în zilele pribegiei lor.“ Domnitorul puternic al acelor zile a recunoscut că Iacov îi era superior: i-a cerut să-l binecuvânteze. „Bunătatea Ta m-a făcut mare“ (Psalmul 18:35 ). În viaţa lui Iacov vedem confirmându-se adevărul acestor cuvinte ale lui David.

Iacov a trăit încă treisprezece ani în Egipt. Când a simţit că i se apropie sfârşitul, i-a binecuvântat pe fiii săi. Mai întâi a venit Iosif cu cei doi fii ai săi, Efraim şi Manase. Iosif a primit o binecuvântare dublă, pentru că cei doi fii ai săi au fost socotiţi ca fii ai lui Iacov devenind astfel două seminţii.

Dreptul de întâi născut era în acea vreme de o mare însemnătate. Esau nu a pus nicio valoare pe el şi l-a vândut pentru o mâncare de linte. El a pierdut binecuvântarea pe care a primit-o Iacov. Ruben a pierdut această binecuvântare din cauza vieţii sale păcătoase, de care tatăl său, pe patul de moarte, a trebuit să-i aducă aminte (a se vedea 1. Cronici 5:1 ). Faptul că l-a pus pe Efraim, cel mai tânăr, înaintea lui Manase, cel mai în vârstă, nu era după bunul său plac, ci era o faptă a credinţei, după cum citim în Evrei 11:21 .

Prin această credinţă, Iacov a putut să prezică şi viitorul celor douăsprezece seminţii. Credinţa lui Iacov în promisiunile lui Dumnezeu pentru viitorul poporului său arată şi ultima sa dorinţă: el dorea să fie îngropat lângă părinţii săi în ţara promisă.

În istoria lui Iacov avem în faţa noastră o viaţă bogată în evenimente, care a început cu înşelătorie, a fost caracterizată de cădere şi ridicare, păcătuire şi recunoaştere. Dar la sfârşitul vieţii, credinţa sa a strălucit în mod minunat. El stă în faţa noastră în caracterul unui preot şi profet, când şi-a strâns picioarele în pat şi şi-a dat duhul (Geneza 49:33 ). A avut parte de o înmormântare princiară. „Ferice de acela care-L are pe Dumnezeul lui Iacov ca ajutor al lui, a cărui speranţă este în Domnul Dumnezeul său“ (Psalmul 146:5 ).

sursa: https://comori.org/