Categorie: Familia crestina
„Şi un om din casa lui Levi s-a dus şi a luat pe o fiică a lui Levi. Şi femeia a rămas însărcinată şi a născut un fiu. Şi l-a văzut că era frumos şi l-a ascuns trei luni. Şi, când n-a mai putut să-l ascundă, a luat pentru el un coşuleţ de papură şi l-a uns cu bitum şi cu smoală şi a pus copilaşul în el şi l-a pus între trestii, pe malul râului. Şi sora lui stătea departe, să vadă ce se va face cu el. Şi fiica lui Faraon a coborât să se scalde în râu; şi slujnicele ei se plimbau pe marginea râului. Şi a văzut coşuleţul în mijlocul trestiilor; şi a trimis pe slujnica ei şi l-a adus. Şi a deschis şi a văzut copilul şi, iată, băiatul plângea. Şi, făcându-i-se milă, a zis: «Acesta este unul dintre copiii evreilor». Şi sora lui a zis fiicei lui Faraon: «Să mă duc şi să chem o doică dintre femeile evreice ca să alăpteze copilul pentru tine?» Şi fiica lui Faraon i-a zis: «Du-te». Şi fecioara s-a dus şi a chemat pe mama copilului. Şi fiica lui Faraon i-a zis: «Ia copilul acesta şi alăptează-mi-l, şi îţi voi plăti». Şi femeia a luat copilul şi l-a alăptat. Şi, după ce a crescut copilul, l-a adus fiicei lui Faraon, şi el a ajuns fiul ei. Şi ea i-a pus numele Moise şi a zis: «Pentru că l-am scos din ap㻓 (Exod 2:1-10 ).
Acesta este începutul istoriei lui Moise. Apoi, perechea aceasta dispare cu totul în plan secund şi nu mai auzim despre ea. Ştefan rezumă această istorie în vorbirea sa în faţa sinedriului în următoarele cuvinte: „În timpul acela s-a născut Moise şi era frumos înaintea lui Dumnezeu. El a crescut trei luni în casa tatălui său. Şi, când a fost aruncat, fiica lui Faraon l-a luat şi l-a crescut ca fiu al ei“ (Fapte 7:20,21 ). În Evrei 11:23 citim: „Prin credinţă, Moise, după ce s-a născut, a fost ascuns trei luni de părinţii lui, pentru că au văzut că era frumos copilaşul, şi nu s-au temut de porunca împăratului.“
În totalitate nu ni se spun multe lucruri deosebite despre această pereche de oameni. Dar ceea ce ni se spune este de o mare impor-tanţă şi merită să fie cercetat îndeaproape.
Amram şi Iochebed erau una în credinţa lor în Dumnezeu. Aceasta este baza pentru o căsnicie bună. Ei erau oameni care se rugau, care se lăsau conduşi de Dumnezeu şi de Cuvântul Său în deciziile lor. Amram, levitul, s-a căsătorit cu o femeie din seminţia lui Levi: aceasta era partenera dată de Dumnezeu, care, după cum se va vedea, i se potrivea.
Pentru a găsi soţia potrivită, pentru fiecare tânăr este necesară dependenţa în rugăciune de Domnul. Aşteptarea călăuzirii lui Dumnezeu este indispensabilă. Cred că în niciun alt domeniu nu există mai multe dorinţe ca în acest domeniu. Ceea ce ne place nouă foarte mult considerăm adesea a fi călăuzirea lui Dumnezeu.
Am cunoscut un tânăr care s-a îndrăgostit de o fată şi a întrebat-o dacă vrea să-i devină soţie. Ea a reacţionat altfel decât s-a aşteptat el şi a cerut timp pentru a gândi în rugăciune, dacă aceasta este voia lui Dumnezeu pentru ea. Ea a rămas tare în acest mod de gândire, chiar şi când el a insistat, motivând că el este foarte sigur că este călăuzirea Domnului că s-au întâlnit şi că sunt făcuţi unul pentru altul. Trei luni mai târziu avea o legătură cu o altă fată.
Înţeleptul Solomon a spus: „Cine poate găsi o femeie virtuoasă?“ (Proverbe 31:10 ). „Farmecul este înşelător şi frumuseţea este deşar-tă; femeia temătoare de Domnul - aceea va fi lăudată“ (Proverbe 31:30 ). Expresia că ai siguranţa că mâna lui Dumnezeu v-a condus unul spre altul, nu trebuie să fie o frază goală.
Unitatea în credinţă s-a dovedit a fi adevărată la Amram şi Iochebed, când au fost nevoiţi să reziste încercării grele. „În timpul acela s-a născut Moise“ (Fapte 7:20 ). Părinţii lui Moise cunoşteau porunca lui Faraon, că toţi băieţii evrei trebuiau să fie aruncaţi în Nil. Cu siguranţă, acesta nu era un timp în care să rişti să aduci pe lume copii! Aveau deja doi copii, o fiică şi un fiu. Nu era suficient?
În timpul nostru sunt aduse adesea argumente mult mai puţin importante pentru a dovedi că familia este în număr complet. Oare vreau să spun prin aceasta, că fiecare pereche de oameni trebuie să aducă pe lume cât mai mulţi copii posibil? Desigur, nu! În primul capitol am răspuns deja la această întrebare şi mă limitez aici doar să indic spre ceea ce am spus acolo.
În zilele lor se ştia deja cum poate fi prevenită o sarcină. Dar aceşti părinţi au primit în credinţă o nouă binecuvântare printr-un copil. Şi ce binecuvântare! Moise a devenit bărbatul care a trebuit să conducă poporul din robie în ţara promisă. „Prin credinţă, Moise, după ce s-a născut, a fost ascuns trei luni de părinţii lui“ (Evrei 11:23 ). În relatarea din Exod 2 citim numai despre activitatea mamei, mai târziu fiind sprijinită de fiica ei. Tatăl rămâne în plan secund. În Epistola către Evrei se vorbeşte despre credinţa părinţilor.
În familia lui Isaac şi a Rebecăi a trebuit, din nefericire, să constatăm că tatăl şi mama aveu păreri diferite despre educaţia copiilor şi au acţionat ca atare. Urmările au apărut atât pentru ei, cât şi pentru copii.
Mă tem că acest rău îl putem constata prea des în vremea noastră. Mulţi copii află că au un tată şi o mamă, dar nu află că au părinţi. Ei nu pot vedea că tatăl şi mama sunt uniţi în dragoste şi că formează o unitate. Acolo unde nu există acest raport, nu rămâne ascuns copiilor. Ochiul copilului vede foarte bine, iar inima copilului simte foarte clar situaţia. Şmecheraşii ştiu să abuzeze cu iscusinţă de această situaţie, pentru a-şi atinge scopul. Câteodată încearcă să înhame înaintea carului pe tatăl, în alte cazuri se îndreaptă spre mama. Este foarte rău când ştiu să transforme cu succes un „nu“ al tatălui într-un „da“ al mamei, sau invers. Aceasta acţionează rău asupra unităţii familiei şi asupra educaţiei copiilor. Copiii nu au nevoie numai de un tată şi de o mamă, ci au nevoie de părinţi cu aceeaşi gândire!
Miriam, Aaron şi Moise au primit binecuvântarea unor părinţi buni şi a unei educaţii bune în frica Domnului, iar aceasta s-a văzut în viaţa lor.
Faptul că la începutul acestei relatări apare activ mama în prim-plan, este de la sine înţeles. La îngrijirea unui bebeluş, tatăl constată adesea că este stângaci. Prima perioadă a îngrijirii o lasă cu plăcere în seama soţiei sale. Mai târziu, el poate să apară tot mai mult în prim-plan. Numai de ar face acest lucru! Totuşi, este bine dacă şi tatăl învaţă să schimbe bebeluşul şi să spele vasele. Atunci va înţelege mai bine faptul că soţia lui poate fi câteodată obosită de grijile şi ostenelile din gospodărie la fel ca şi el de activitatea de la serviciu.
Orice ţară democrată are un consiliu de miniştri care stabileşte directivele. Fiecare minister în parte, sub conducerea unui ministru, trebuie să respecte acestea în timpul mandatului. Dacă nu ar fi aşa, ar rezulta anarhie. Din nefericire, în unele familii se poate vorbi de anarhie (adică lipsă de conducere, dezordine), pentru că ori lipsesc „directivele“, ori nu se acţionează conform lor.
Odinioară, din cauza călătoriilor misionare, lipseam adesea luni de zile de acasă, iar soţia mea purta practic singură toată răspunderea pentru familie. Câteodată trebuia să luăm o decizie, fără să putem gândi împreună la ea. Dar aceasta nu a ridicat probleme. Ne cunoşteam şi aveam încredere unul în altul, cunoşteam şi „directivele“ noastre şi acţionam în acest sens.
Se pare că Iochebed a acţionat independent, dar a făcut-o conform „directivelor“ pe care le-au stabilit împreună în ascultarea credinţei faţă de Dumnezeu. Aşa trebuie să fie în orice familie creştină. Probabil, părinţii au inclus-o şi pe fiica lor Miriam în realizarea planurilor lor. Ei trebuiau să aşeze bebeluşul lor în Nil cât mai protejat posibil. Parcă îi văd pe aceşti trei (Aaron era prea mic) cugetând împreună şi îngenunchind împreună, cerându-i lui Dumnezeu ca totul să se desfăşoare bine.
Apoi, prin călăuzirea lui Dumnezeu, părinţii au avut posibilitatea de a-l lua pe micuţ din nou în casa lor. Iochebed a putut să alăpteze bebeluşul ei. Dar putem fi convinşi că ea a „folosit“ aceşti ani nu doar pentru a-l hrăni pe fiul ei, ci şi pentru a-l creşte în „frica de Domnul“, aşa cum spune Biblia.
Nu ştim cât timp a durat această perioadă. Biblia spune doar: „Şi, după ce a crescut copilul, l-a adus fiicei lui Faraon“. Cu siguranţă, această perioadă a fost amânată cât mai mult posil şi a fost folosită cât mai bine posibil.
Profesorul Waterink relatează într-o carte despre o discuţie între mame cu privire la educaţia şi influenţa din exterior. Deodată o mamă tânără exclamă: „Ce puţin timp avem să ne educăm copiii!“ Celelalte au izbucnit în râs auzind această exclamaţie alarmantă. Dar Waterink continuă: „Aş dori să cred că toate mamele sunt conştiente cât de puţin timp au pentru educarea copiilor lor.“
El avea dreptate. Vă aduceţi aminte când băiatul vostru a folosit acasă expresii de care v-aţi speriat? De unde le avea? Strada îşi are un cuvânt de spus în acest sens. Apoi şcoala! Cea mai mare influenţă vine de la profesorii şi elevii care sunt acolo. Să nu ne aşteptăm la prea mult! Pentru părinţii credincioşi este necesar să fie conştienţi şi să acţioneze având în vedere această influenţă.
Din nefericire, mulţi părinţi nu ştiu căror influenţe sunt expuşi copiii lor. Ştim ce lectură iau în mână? Pentru unii vine apoi perioada când sunt „instruiţi în toată înţelepciunea egiptenilor“ – universitatea.
În general, tinerii noştri trebuie să primească această putere de împotrivire printr-o educaţie biblică sănătoasă acasă.
Cuvintele lui Solomon din Proverbe 22:6 sunt mereu importante: „Creşte-l pe copil după rânduială pe calea sa şi, când va fi bătrân, nu se va abate de la ea.“ Această lecţie s-a adeverit şi în viaţa lui Moise. Instruirea în toată înţelepciunea Egiptului l-a lăsat rece. Îndrăznesc să mă îndoiesc că a avut mult câştig din aceasta pentru îndeplinirea lucrărilor sale. Unii cred că da. Ei sunt de părere că Moise a împrumutat mult în regulamentele sale din înţelepciunea Egiptului. Dar este scris foarte clar în Biblie că Moise a poruncit cortul întâlnirii şi întreaga lucrare de acolo conform imaginii pe care i-a arătat-o Dumnezeu pe munte.
Legile referitoare la mâncare şi legile care privesc igiena întrec cu mult cele ce pot fi găsite în scrierile egiptene; şi medicii din zilele noastre recunosc marea lor valoare. Medicul american dr. S.I.Mc. Millan scrie în cartea sa „Boli evitabile“, că a fost foarte mişcat de faptul că Moise a prescris ca tăierea împrejur să se facă în ziua a opta. S-a descoperit că tocmai în această zi apare cea mai mică pierdere de sânge. Nici această înţelepciune nu a avut-o de la egipteni. Era înţelepciune de sus, inspiraţie prin Duhul Sfânt. Prin aceasta nu doresc să afirm că o şcoală bună, o pregătire de specialitate sau o universita-te ar fi fără valoare. Nici nu se poate aştepta să afirme aşa ceva un fost profesor!
În Evrei 11:24 citim: „Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, a refuzat să fie numit fiu al fiicei lui Faraon, alegând mai degrabă să sufere răul cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă plăcerea trecătoare a păcatului, socotind ocara lui Hristos mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că privea spre răsplătire.“
Nu ştim la ce vârstă a ajuns la această decizie. Cu siguranţă, educaţia de acasă a avut influenţă în acest sens. Viaţa din Egipt şi poziţia pe care o deţinea au fost o tentaţie pentru tânărul bărbat. Pentru a te putea împotrivi corespunzător nu este suficientă puterea unei bune educaţii de acasă. Trebuie să se ajungă la o decizie personală şi la alegerea credinţei. Atât părinţii, cât şi copiii maturi trebuie să gândească la aceasta. Cele mai multe decizii pentru credinţă se iau înainte de 20 de ani. Mai târziu este tot mai greu să te predai Domnului şi să o rupi cu păcatul. Schimbarea interioară din Moise nu a rămas neobservată de părinţi.
Şi astăzi, cea mai mare bucurie a părinţilor credincioşi este să vadă pe copiii lor venind la Domnul Isus şi la credinţă. Aceasta va fi totodată subiectul rugăciunilor lor.
Un poet a spus odată: „Un talent se formează în linişte, un caracter în curentul vieţii.“ Însuşirile prezentate de Moise la prima sa „intrare în scenă“ în Egipt (Exod 2:11 ) îl făceau incapabil pentru chemarea sa. El nu s-a înşelat în chemare, dar nu a aşteptat timpul potrivit. Dumnezeu a trebuit să-l ducă mai întâi în linişte, în Madian. Acolo, la oi, a învăţat ceea ce nu a reuşit întreaga înţelepciune a Egiptului: răbdare şi blândeţe, condiţii necesare pentru a conduce un popor atât de mare şi dificil prin pustiul mare şi înfricoşător. Aceste lucruri le-a învăţat în a doua perioadă de 40 de ani. Nu citim că Moise ar fi avut contact în aceşti 40 de ani petrecuţi în Madian cu poporul său. Dar Dumnezeu nu l-a pierdut din vedere pe acest popor în tot acest timp. Când a considerat că este timpul potrivit, i s-a arătat lui Moise într-un rug aprins şi i-a spus: „Am văzut într-adevăr întristarea poporului Meu care este în Egipt şi le-am auzit strigătul din cauza supraveghetorilor lor; pentru că le cunosc durerile... Şi acum, vino, şi te voi trimite la Faraon, ca să scoţi din Egipt pe poporul Meu, pe fiii lui Israel“ (Exod 3:7,10 ).
Când Moise s-a considerat incapabil de această lucrare, Dumnezeu i-a spus: „Eu voi fi cu tine“. Această promisiune ar fi trebuit să fie suficientă, dar Moise a ridicat alte obiecţii, în total cinci. Dumnezeu l-a întâmpinat în toate cu răbdare şi har. Când Moise a dorit să fie complet eliberat de această lucrare, Dumnezeu i-a promis că-l va trimite pe fratele său Aaron, care va fi alături de el şi va vorbi pentru el.
Atunci Moise s-a întors împreună cu soţia şi fiii săi în Egipt, pentru a îndeplini acolo lucrarea sa de eliberare a poporului. Cu patruzeci de ani înainte a încercat acest lucru fără să aibă o chemare în acest sens şi în propria putere, dar fără succes. El n-a putut suporta poziţia respingătoare a poporului său, s-a temut de mânia lui Faraon şi a fugit în Madian. Acum însă putea ieşi la capăt cu reacţia deznădăjduită a poporului şi nu se mai temea de mânia împăratului, pentru că a rămas neclintit de parcă l-ar fi văzut pe Cel nevăzut. El putea face aceasta numai prin credinţa în Cel care l-a chemat şi trimis (Evrei 11:27 ).
În Numeri 12:3 ni se spune despre el: „Şi bărbatul Moise era foarte blând, mai mult decât toţi oamenii care erau pe faţa pământului.“ Cine s-ar fi putut gândi la aşa ceva după prima sa „intrare în scenă“, când impulsiv şi plin de mânie l-a omorât pe egiptean? O lecţie pentru noi: un credincios nu trebuie niciodată să se scuze invocând însuşirile lui rele: aşa sunt eu, irascibil... Fiecare poate adăuga restul pentru sine însuşi.
Biblia ne învaţă că putem menţine sub control în puterea Duhului Sfânt toate însuşirile rele ale vechii naturi. Dar să nu gândească nimeni că această natură veche poate fi îmbunătăţită, că poate fi înnobilat caracterul ei. Acest lucru nu s-a întâmplat nici la Moise, în ciuda acestei mărturii minunate. Aproape la sfârşitul călătoriei, el a permis ca natura sa veche să fie iritată de poporul îndărătnic. În loc să vorbească stâncii, aşa cum îi poruncise Domnul, a lovit-o de două ori. Prin harul lui Dumnezeu a ieşit apă din stâncă, dar Moise a pierdut, ca pedeapsă pentru neascultarea sa, dreptul de a introduce el personal poporul în ţara promisă (Numeri 20:7-13 ).
Iar Aaron, fratele său, care a fost şi el vinovat de această neascultare, a trebuit să sufere aceeaşi pedeapsă. Despre acest Aaron citim mai întâi în Exod 4:14 . Când a sosit timpul lui Dumnezeu, Moise a primit misiunea de a merge la Faraon pentru a scoate din Egipt poporul. El a ridicat tot felul de obiecţii, pe care Dumnezeu le-a combătut pas cu pas. Când a dorit să fie eliberat de această misiune, Dumnezeu i-a promis că îi va trimite pe Aaron ca ajutor. Slujba lor pentru popor este rezumată în cuvintele din Exod 6:26,27 .
Apoi mai era fiica cea mai mare, Miriam. Şi ea a ieşit din Egipt. La malul Mării Roşii a cântat o cântare de laudă din tamburină cu celelalte femei: „Cântaţi Domnului, pentru că este foarte înălţat“ (Exod 15:21 ). Ca şi proorociţă, a ocupat un loc important în mijlocul poporului. Dar nici ea nu a fost desăvârşită, la fel ca fraţii ei. Mânată de invidie, l-a determinat pe Aaron să se revolte împotriva conducerii lui Moise şi a fost pedepsită cu lepră. Dar Moise s-a arătat dispus să ierte. El s-a rugat o scurtă rugăciune: „Dumnezeule, Te rog, vindec-o!“ Această rugăciune a fost ascultată. După o săptămână de separare în afara taberei, ea şi-a putut ocupa din nou locul în mijlocul poporului (Numeri 12 ).
Aceasta este pe scurt ceea ce ni se relatează despre copiii lui Amram şi ai lui Iochebed. Ce loc binecuvântat au ocupat în mijlocul poporului! De ar fi putut părinţii să vadă toate acestea! Dar şi pentru ei este valabil cuvântul: „ca să se odihnească de ostenelile lor, pentru că lucrările lor îi urmează“ (Apocalipsa 14:13 ). Putem privi acum la aceşti părinţi fideli, care au crescut spre onoarea lui Dumnezeu copilul încredinţat lor în împrejurări grele.
sursa: https://comori.org/