La Văcăreşti

   Am fost mutat înapoi la Văcăreşti şi internat în spitalul închisorii în care petrecusem o lună după izolarea mea în celulele individuale din subsolurile Ministerului de Interne. Spitalul era mai aglomerat ca oricînd. Pacienţii tuberculoşi trebuiau să împartă camera cu cei ce sufereau de alte boli, contaminîndu-se unii pe alţii.

   Ionescu (nume fictiv), un fruntaş comunist aruncat în închisoare de proprii lui tovarăşi, nu putea afla nici o uşurare pentru suferinţele sale. Un creştin, orice necazuri ar avea, ştie că merge pe acelaşi drum pe care păşise Isus. Ionescu însă, care lucrase toată viaţa în folosul comunismului, n-avea nici credinţă şi nici o speranţă. Dacă la putere ar fi venit anticomuniştii sau dacă ar fi sosit americanii, Ionescu şi tovarăşii lui sigur ar fi fost închişi. Dar iată-i acum pedepsiţi de fraţii lor din partid.

   Cînd ne-am întîlnit, Ionescu era pe punctul de a se prăbuşi. După ce căzuse în dizgraţie ca politician, mi-a spus că a fost torturat ca să recunoască nişte învinuiri absurde. Un tribunal militar îl condamnase la moarte, dar sentinţa îi fusese comutată în închisoare pe viaţă.

   - Au ştiut că nu voi rezista multă vreme, a zis tuşind.

   Avea izbucniri de furie împotriva duşmanilor lui din partid. Într-o zi, cînd nu a putut mînca hrana adusă în celulă, i-am oferit pîinea mea. Hămesit, a luat-o.

   - De ce ai făcut asta? a bombănit.

   - Eu postesc azi.

   - Ce rost are postul?

   I-am spus:

   - Mai întîi, dovedeşte că spiritul este stăpîn peste trup. În al doilea rînd, mă scuteşte de obişnuitele certuri şi dihotonii legate de hrană. În al treilea rînd, dacă în puşcărie un creştin nu se abţine de la mîncare, atunci ce alte mijloace ar avea pentru a-i ajuta pe alţii?

   Ionescu a admis că singurul ajutor, de la arestare, îl primise din partea creştinilor. După aceea a redevenit ranchiunos.

   - Dar cunosc foarte mulţi popi care sunt nişte canalii de prima clasă! Făcînd parte din comitetul central, am controlat cu mînă forte sectele şi cultele. Departamentul nostru avea un dosar al fiecărui preot de la ţară - inclusiv al dumitale. Începusem să mă întreb dacă în România exista vreun preot care să nu ajungă să bată la uşa din spate a Securităţii după căderea întunericului. Ce şleahtă de fraţi!

   Am răspuns că omul poate degrada religia, dar religia l-a înnobilat pe om într-o măsură mai mare. Acest lucru se arată în mulţimea sfinţilor; nu numai cei din vechime, dar şi în mulţi mari creştini din zilele noastre.

   Ionescu s-a înfuriat Dispreţul pe care-l avea pentru toată lumea nu-l lăsa să admită că cineva ar putea fi bun. Înşira obişnuitele argumente ale ateilor legate de persecutarea ştiinţei de către biserică. I-am spus că marii oameni de ştiinţă au fost creştini - de la Newton şi Kepler la Pavlov şi Sir James Simpson, descoperitorul anestezicelor.

   Ionescu a zis:

   - Ăştia s-au conformat convenienţelor din epoca lor. Dar cu savanţii pe care biserica i-a persecutat, cum rămîne?

   L-am întrebat dacă putea să-mi dea un nume.

   - Bineînţeles, Galileo, care a ajuns în închisoare. Giordano Bruno pe care l-au ars.

   Apoi s-a oprit.

   - Aşadar, nu găseşti decît două cazuri în două mii de ani! am spus. După toate standardele omeneşti, ăsta-i un triumf pentru biserică. Compară asta cu recordurile din ultimii zece ani, numai aici, în România. Mii şi mii de oameni nevinovaţi împuşcaţi, torturaţi şi aruncaţi în închisoare; dumneavoastră înşivă aţi fost condamnat pe temeiul declaraţiilor mincinoase, obţinute prin ameninţări şi mituiri! Vă daţi seama cîte verdicte nedrepte vor fi fost în toate ţările cîrmuite de comunişti?

   Într-o seară am vorbit despre Cina Cea de Taină şi despre cuvintele rostite de Isus către Iuda:

   - Ce ai de făcut, fă repede!

   - Nimic nu mă va putea face să cred în Dumnezeu, a zis Ionescu, dar, dacă aş crede, singura rugăciune pe care I-aş adresa-o ar fi: "Fă repede ceea ce ai de făcut!"

   Starea lui s-a înrăutăţit. Scuipa sînge şi, în accesele de febră, o sudoare rece îi scălda fruntea.

   Cînd am fost mutat în altă închisoare, mi-a promis că se va gîndi şi la sufletul său. N-am cunoştinţă despre ceea ce s-a întîmplat cu el. Cînd un om începe să discute cu sine însuşi, şansele sale de a găsi adevărul sunt foarte slabe. Conversaţiile, în general, sunt instantanee. Mesajul străpunge inima şi, din adîncul ei, ceva nou şi salutar iese imediat la suprafaţă.

   În vremea aceea, am întîlnit mulţi ca Ionescu şi am discutat adesea cu prietenii cum ar trebui procedat cu liderii comunişti şi cu colaboratorii lor în eventualitatea căderii comunismului. Credincioşii respingeau ideea de răzbunare, dar se împărţeau, în privinţa opiniilor lor, în două grupuri; unii erau partizani ai iertării totale, în timp ce alţii susţineau că Domnul Isus, vorbindu-i lui Petre despre iertarea vrăjmaşilor lui, nu de şapte ori, ci de şaptezeci de ori cîte şapte, a fixat o limită pe care comuniştii o depăşiseră de multă vreme.

   Părerea mea este că, după ce l-am judecat pe fiecare om separat, ţinînd seama de forţele răului care l-au împins să acţioneze greşit, avem dreptul, fără a fi răzbunători, să-l plasăm pe vinovat într-o poziţie în care nu-i va mai sta în putinţă pe viitor să vătăme interesele altora. Comuniştii au irosit mult timp şi multe eforturi ca să se pedepsească unul pe altul. Despre Stalin se zice că l-a otrăvit pe Lenin. A ordonat ca Troţki să fie ucis cu o ustensilă folosită la spargerea gheţii. Hruşciov l-a urît atît de mult pe "tovarăşul" său Stalin, încît i-a distrus reputaţia şi l-a azvîrlit afară din mausoleu.

   Lucreţiu Pătrăşcanu, Luca, Teohari Georgescu, Ana Pauker şi mulţi alţii au fost victimile cruzimii propriului lor sistem. (din partea a cincea, capitolul opt)