Iubirea Tatălui și exemplul Fiului

Iubirea Tatălui și exemplul Fiului - Isaia 53:3-5

de Zah

   Versetele acestea prezintă durere, suferință, batjocură, ocară, chin și moarte. Privirea ațintită asupra tragicei scene s-ar putea să ne deruteze și să nu înțelegem adevărul descoperit aici. Putem înțelege mai bine această scenă dacă ne-am imagina-o sub forma unor tablouri afișate într-o expoziție. Fiecare verset un tablou. Am avea astfel un tablou al singurătății și disprețului; un altul al suferinței, al durerii și chinului; apoi al zdrobirii, al unei pedepse prea greu de purtat și în final un tablou al morții. Toate aceste tablouri vorbesc despre aceeași persoană. Un Fiu nevinovat condamnat de Tatăl Său să moară pentru vina și păcatele vrășmașilor Săi.

   Aceste tablouri pline de durere, suferință, chin, batjocură și dispreț ascund în ele un secret. Pe spatele fiecărui tablou stă scris unul și același cuvânt: „Dragoste”. Dragostea Tatălui pentru omenire. Dincolo de imagini, dincolo de dreptatea revărsată la cruce în Fiul, vezi dragostea Tatălui revărsată peste lume. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”

   La cruce la răstignirea Fiului am fost și noi prezenți prin păcatul nostru, prin neascultarea noastră, prin durerea și suferința pe care o avem. Și noi eram printre vrășmașii Fiului strigând: „Să fie răstrignit”, „Să se pogoare de pe cruce și vom crede în El!” sau „S-a încrezut în Dumnezeu; să-L scape acum Dumnezeu dacă-L iubește”. I-am aruncat și noi batjocuri și ocări crezând și noi ca și profetul că este „pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit”; și le-am făcut pe toate aceste prin păcat.

   Atunci vrăjmași cu Tatăl, azi fii ai Tatălui împăcați prin jertfa Fiului, nu mai putem privi scena de la Golgota, ci plecăm capul în pământ știind că acolo pe cruce sus trebuia să fim răstigniți noi.

   Crucea nu e un obiect de cult sau un simbol; crucea e realitatea prin care trăim noi astăzi. Crucea, până la urmă, e locul iubirii Tatălui. Iubire în care îl cruță pe fiul lui Avraam, iubire în care îl primește pe fiul risipitor și iartă niște păcătoși ca și noi; dar iubire în care nu-L cruță de la moarte pe propriul Său Fiu prea-iubit. Aceasta e iubirea Tatălui.

   În pribegia noastră pe pământ, când eram împovărați de păcate, de suferință și blestem s-a apropiat de noi cineva. Era Fiul. A privit spre noi, spre povara de durere și păcat pe care o purtam și a luat-o. Toate suferințele, durerile, păcatele, neîmplinirile, problemele noastre le-a luat și le-a purtat spre locul de ispășire; doar pentru că ne-a iubit.

   Dacă astăzi avem vre-o durere în suflet sau în trup, dacă avem neîmpliniri sau probleme în viața noastră, dacă povara de păcate este mare, să nu uităm: Domnul Isus a purtat-o mai înaite de noi la Calvar. O știe. A simțit-o. Mai înainte ca să ne doară pe noi, l-a durut pe El; mai înainte ca noi să suferim, a suferit El. „...El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui noi suntem tămăduiți.” (Isaia 53:4-5)

   El a luat suferința și păcatul întregii lumi. A miliarde și miliarde de oameni. Câtă suferință și câtă durere! Dacă vrem să înțelegem o parte din suferința Domnului Isus, să ne gândim doar la suferința noastră personală. Să încearcăm să o înțelegem. Nu-i așa că ni se pare prea multă? Din imensa suferință a Mântuitorului putem înțelege doar partea noastră de suferință.

   În fața exemplului Fiului, în durerile și suferințele noastre pierdem dreptul de a mai întreba: „Doamne, de ce?” Ar trebui mai degrabă să întrebăm: „Doamne, oare cât de greu ți-a fost? Oare cât te-a durut să porți toată suferința și păcatul nostru de o viață?”

   Exemplul Fiului e pentru noi, cei care îl urmăm. Urmând acest exemplu am fi noi în stare, atunci când cineva este în suferință, să mijlocim la Dumnezeu zicând: „Tată, o parte din suferința aproapelui dă-mi-o mie, vreu să sufăr alături de el”; sau „Suferința care-l va răpune pe cel de lângă mine pune-o asupra mea; el să trăiasca iar eu să mor”. „Nu este dragoste mai mare decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi.”

   Acesta este exemplul Fiului; aceasta-i dragostea cu care ne-a iubit. De fapt acesta-i sensul deplin al cuvântului „dragoste”.

   Vom fi gata să iubim cu iubirea lui Isus? Vom iubi doar cu vorba și cu limba? Sau cu „fapta și cu adevărul?”

   Vor fi trecuți în cărți de istorie oameni care și-au dat viața din dragoste pentru semenii lor; vor fi trecute nume de oameni care și-au dat viața pentru cei pierduți în păcat; va fi trecută ceata martirilor care și-au dat viața din dragoste pentru Cuvântul lui Dumnezeu și din dragoste pentru însuși Mântuitorul lor; dar nu va fi trecut pe pagini de istorie nici un alt nume care să-și fi dat viața din dragoste pentru vrăjmașii săi, decât numele Fiului, adică Domnul Isus Hristos.