Cel care ne-a iubit şi care ne-a spălat

   Martin Luther a intrat într-o mănăstire Romano-Catolică pentru a-şi linişti cugetul lui încărcat. Acolo el s-a disciplinat şi a postit pînă la un pas de înfometare. Dar neliniştea lui a crescut şi mai mult. În final el a mărturisit: "Am păcătuit şi păcatul meu nu este de iertat. Nu pot să-L iubesc pe Dumnezeu". În asprimea şi posomorîrea lumii care-l înconjura, el a înţeles greşit intenţiile lui Dumnezeu cu privire la el.

   Luther nu a fost nici primul şi nici ultimul care a ajuns la o asemenea concluzie. De la începutul timpului, şarpele cel rău a strîmbat adevărul, preocuparea lui fiind deformarea caracterului lui Dumnezeu în minţile oamenilor. În Grădina Edenului, el a semănat cu viclenie în Eva ideea că Dumnezeu nu a urmărit cele mai bune interese pentru ea. El a lăsat să se înţeleagă că Dumnezeu ascundea anumite lucruri de ea şi de Adam. O dată ce strategia i-a reuşit, apoi a fost uşor să-i ducă în neascultare. Tiparul răutăcios s-a repetat apoi de-a lungul istoriei. Întreaga naţiune a lui Israel a căzut pradă vicleniei lui hulitoare. Moise a descoperit rădăcina păcatului lor şi noi observăm că ea este, în esenţă, aceeaşi robie care l-a stăpînit pe Luther: "Aţi cîrtit în corturile voastre şi aţi zis : "Pentru că ne urăşte, de aceea ne-a scos Domnul din ţara Egiptului ca să ne dea în mîinile Amoriţilor şi să ne nimicească"" (Deut.1.279. Ei nu puteau să-L iubească pe Dumnezeul despre care gîndeau că nu-i iubeşte. Unde nu este dragoste, acolo nu poate fi credinţă, de aceea Moise continuă: "Cu toate acestrea voi n-aţi avut încredere în Domnul, Dumnezeul vostru" (1.329. Ca urmare a acestei situaţii ei au fost deschişi oricărui fel de păcat şi idolatrie.

   Minţile noastre omeneşti au cunoscut dragostea numai dintr-un punct de vedere pămîntesc. Oamenii au născocit dumnezei şi zeiţe ale dragostei de exemplu Cupidon şi Diana care simbolizează dragostea, aşa cum o înţeleg ei. Ea este esenţialmente sentimentală şi depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Este nemărginită şi fără sfîrşit. Ea a existat înainte ca omul să fie creat şi va merge în veşnicie. Este legătura indisolubilă a unităţii perfecte din interiorul Divinităţii. Gîndeşte-te la asta, apoi încearcă să înţelegi agonia îngrozitoare a Fiului în momentul în care strigă de pe cruce: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Matei 27.46).

   În piepturile noastre locuieşte cruzimea. Noi, am subestimat ticăloşia naturii noastre păcătoase. Trebuie să ni se arate într-o formă scrisă. Crucea serveşte acestui scop. Privim la ea, incapabili să înţelegem justiţia ei în întregime, pînă cînd vedem că "El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre" (Isaia 53.5). El a purtat pedeapsa pe care noi o meritam. Suntem responsabili de moartea Lui.

   Crucea demonstrează adîncimile corupţiei noastre, dar şi cea mai mare manifestare a dragostei pe care a văzut-o vreodată pămîntul. Dragostea L-a ridicat pe Cristos pe cruce şi sîngele Lui ne-a spălat de toate murdăriile noastre păcătoase.

   Apostolul Pavel a scris: "Cristos a murit pentru cei nelegiuţi... Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin faptul că, pe cînd eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi... Atunci cînd eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său". (Romani 5.6-10). Mi s-a spus că un poet necunoscut scrisese pe zidul unui azil de nebuni: "Cu apa mării de-am înscrie, Iubirea Lui pe ceru-ntins, Şi orice om de-ar vrea să fie, Un scrib pe-al mării necuprins, Şi tot n-ar fi destul să scrii, Căci mările-ar seca, Din veşnici în veşnicii, Se-ntinde dragostea."

   Continuăm să scriem şi să vorbim. Încercăm să simţim şi să înţelegem. Oricum simţim mai mult decît putem să exprimăm şi chiar cînd sentimentele sunt copleşite, tot n-am cunoscut Dragostea divină. Cînd totul este spus şi făcut, suntem departe de a cunoaşte deplin înălţimea, adîncimea, lărgimea şi lungimea dragostei lui Dumnezeu, exprimată în persoana lui Isus Cristos, care a murit pentru noi.

   Deşi într-un mod totalmente imperfect, Martin Luther a făcut într-o zi această mare descoperire. A eliminat trauma lui şi a lansat Reforma.  A zguduit lumea de religia ei prin fapte şi a restabilit marele adevăr că mîntuirea vine prin har, prin credinţă (numai prin credinţă).

   Dumnezeu a vrut-o şi a plănuit-o. Cristos ne-a iubit şi ne-a spălat de păcatele noastre.

(Lowell Brueckner, Cristosul din Apocalipsa, fragmente)