Mania grandorii si mania persecutiei

In fine, pe cea din urmă treaptă, omul o rupe şi cu Dumnezeu.

Dacă mai înainte făcea păcatele din neastâmpăr, ca să zic aşa, şi din spirit rebel, acum îşi permite orice: păcatul nu-l chinuie, ci de­vine pentru el o deprindere; dacă în stadiul aces­ta poate să-i fie uşor, atunci poate să-i fie uşor şi cu diavolul, pe căile întunericului. Starea lui sufletească este mohorâtă, lipsită de orice lumină, singurătatea lui e deplină - dar totodată are convingerea sinceră de corectitudinea căii sale şi sentimentul deplinei siguranţe, în timp ce aripi negre îl poartă repede spre pierzare.

La drept vorbind, între o asemenea stare şi ne­bunie deosebirea este măruntă.

Cel mândru rămâne şi în această viaţă în stare de izolare deplină („întunericul dinafară”). Uitaţi-vă cum discută şi cum poartă disputele: fie că nu aude deloc ceea ce i se spune, fie că aude doar ceea ce coincide cu părerile lui; iar dacă i se spune ceva nepotrivit cu părerile lui, se supără ca şi cum ar fi fost jignit personal, devine bat­jocoritor şi neagă cu înverşunare. La cei din jur vede doar însuşirile pe care el însuşi le atribuie în mod arbitrar, aşa că, şi atunci când laudă, es­te tot mândru, închis în sine, inabordabil pentru cel obiectiv.

Caracteristic este faptul că două dintre formele cele mai răspândite de boală psihică – mania grandorii şi mania persecuţiei – decurg în mod direct din „autoaprecierea sporită” şi sunt absolut de neconceput la cei smeriţi, simpli, ca­re uită de propriul eu. De altfel, şi psihiatrii conside­ră că la paranoia duc, în primul rând, sentimentul exacerbat al propriei personalităţi, atitudinea duşmănoasă faţă de oameni, pierderea capacită­ţii normale de adaptare, pervertirea aprecierilor. Paranoicul clasic nu se atacă niciodată pe sine în­suşi, el are totdeauna dreptate în proprii săi ochi şi este acut nemulţumit de cei din jur şi de con­diţiile sale de viață.

Iată unde se arată profunzimea definiţiei Cu­viosului Ioan Scărarul: „Mândria este sărăcia cea mai de pe urmă (extremă) a sufletului”.

Cel mândru suferă înfrângere pe toate planurile:

Psihologic – mâhnire, întuneric, sterilitate.

Moral – singurătate, secătuire a dragostei, răutate.

Teologic – moartea sufle­tului, care premerge morţii trupeşti, gheena încă din timpul vieţii.

Fiziologic şi patologic – boală nervoasă şi su­fletească.

(Preot Aleksandr Elceaninov, Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 57-59)