S-a născut Mântuitorul

S-a născut Mântuitorul

Luca 2:15.

„Haidem să mergem până la Betleem şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul.”

   Poate că multor oameni li se pare prea plictisitoare, prea veche, prea demodată povestirea despre naşterea Mântuitorului.

   Dar oare, pentru că au trecut două milenii de la acest eveniment unic în Univers, întruparea Fiului lui Dumnezeu să-şi fi pierdut esenţa, frumuseţea, prospeţimea? Oare numai pentru că s-a scurs timpul, naşterea Mântuitorului nu mai are farmec? Sau pentru că a fost povestită de prea multe ori, naşterea Domnului Isus, să-şi fi pierdut valoarea?

   Cu nici un chip nu poate cineva să spună lucrul acesta pentru că evenimentul naşterii Mântuitorului Isus în lumea noastră, ca şi Cuvântul scris al lui Dumnezeu, nu se învechesc niciodată. Cerurile şi pământul vor trece, dar Cuvântul lui Dumnezeu şi adevărul întrupării Domnului Isus, rămân veşnice. Adevărurile acestea rămân mereu proaspete, dătătoare de speranţă şi viaţă. Şi ori de câte ori sărbătorim naşterea Mântuitorului, parcă renaştem, parcă ne trezim la viaţă. Suntem atât de apăsaţi de problemele de zi cu zi, dar în sărbătoare ne înviorăm. Cu atât mai mult, atunci când petrecem sărbătorile în prezenţa Domnului Isus.

   Sunt cărţi cu mare valoare şi cu mare vechime, de câteva sute de ani, cărţi pe care le mai găseşti doar în muzee sau anticariate, însă Biblia, Cuvântul Sfânt, ale cărei prime cărţi au fost scrise pe la anul 1500 înainte de Domnul Isus, este tot mai proaspătă şi tot mai răspândită, pentru că este vremea în care, după Cuvântul Domnului Isus, trebuie să ajungă la orice făptură, înainte de răpirea Bisericii. În această Carte Sfântă găsim scris faptul că în urmă cu două mii de ani, Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, a părăsit splendorile şi slava cerească şi a venit pe pământul acesta care este plin de stricăciune, silnicie şi de păcat.

   El a venit să Se nască în mizerie, să trăiască puţini ani, foarte puţini, câţiva doar şi pe aceia în suferinţă grea, ca apoi, în final să sufere o moarte groaznică pe cruce. De ce, toate acestea? Pentru că altfel ar fi trebuit să sufăr eu şi să mor eu şi ar fi trebuit să suferi tu şi ar fi trebuit să mori tu, suflete drag, oricine ai fi.

   Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, nu avea nici o obligaţie faţă de mine şi nici faţă de tine.

   Domnul Isus nu avea nici o obligaţie faţă de lumea aceasta pe care a creat-o cu Însăşi mâna Sa şi care foarte curând I-a întors spatele. Avea în schimb, o inimă mare şi avea o mare iubire faţă de noi toţi. Acolo, în Sfatul ceresc, când Domnul Dumnezeu, Tatăl a pus întrebarea: „Cine va merge să moară pentru izbăvirea omului din robia păcatului? Cine va merge să scoată omul din groapa pieirii în care se zbate, fără viaţă?" Domnul Isus, Fiul ar fi putut răspunde: „Tată, viaţa de suferinţă şi moartea pe pământ nu sunt vrednice de Fiul Tău.” Acesta era adevărul curat!

   De ce să sufere Creatorul pentru creatură? De pe poziţia Sa de Dumnezeu în cer, Domnul Isus ar fi putut să spună: „Nu pot să mă duc să sufăr Eu în locul lor.” „Este vina lor că au ajuns într-o stare de plâns şi de moarte.”

   „Au ajuns în starea aceasta pentru că nu au ascultat de Noi, Tată.”

   „Acum plătesc preţul." „Primesc ceea ce merită.” „În definitiv, este problema lor.” „Nu este problema Mea!”

   Ar fi putut să spună Domnul, lucrurile acestea! Însă iubirea Lui faţă de noi, păcătoşii, a fost atât de mare încât L-a făcut să părăsească slava cerească, să părăsească poziţia de Dumnezeu în cer şi să Se întrupeze într-un mod atât de smerit, atât de umil, încât oamenii abia dacă L-au băgat în seamă.

   Isaia 53:3, spune, vorbind despre Fiul lui Dumnezeu, cu şapte sute cincizeci de ani înainte de naşterea Sa pe pământ: „...om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.”

   M-am gândit la ceea ce spune profetul Isaia despre Domnul Isus şi anume, la faptul că era „obişnuit cu suferinţa”. Şi m-am gândit: unde S-a obişnuit cu suferinţa? Pentru că Domnul a trăit pe pământ doar treizecişipatru de ani.

   Dar Duhul Sfânt mi-a descoperit că în cer fiind Isus, privea neîncetat spre fundul gropii mocirlei unde ne zbăteam în păcate şi-n moarte. Lucrul acesta L-a făcut să sufere nespus de mult. El, Fiul lui Dumnezeu S-a obişnuit cu suferinţa încă din cer. Încă de acolo, suferea împreună cu mine şi cu tine, plângea împreună cu mine şi cu tine. Tocmai de aceea a hotărât să vină să plătească preţul răscumpărării, prin jerfa de la Golgota.

   Noi ne sărbătorim zilele de naştere şi ne numărăm de fiecare dată anii care au trecut din viaţa noastră. Unii mai mulţi, alţii mai puţini. Când însă, sărbătorim Naşterea Mântuitorului, nu putem spune că are două mii de ani, pentru că El este veşnic. El a venit din veşnicie, S-a oprit pentru puţin timp pe pământ, a murit în locul nostru, dar a înviat şi S-a urcat din nou în veşnicie.

   În curând vine din nou, ca să ne ia şi pe noi acasă.

   Cuvântul lui Dumnezeu ne descoperă că păstorii din câmpiile cetăţii, când au auzit că S-a născut Mântuitorul, n-au mai putut de bucurie şi au zis în cor: „Haidem să mergem până la Betleem şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul.”

   Păstorii s-au dus şi au văzut. Ce au văzut? Într-o iesle, înfăşat în scutece, era Fiul lui Dumnezeu născut pe pământ, pentru ei, dar şi pentru mine şi pentru tine.

   Astăzi, sunt bucuros să vă spun că nu mai trebuie să mergem nici la Ierusalim şi nici la Catedrala mântuirii neamului, pentru ca să-L vedem pe Cel născut din veşnicii, ci pur şi simplu trebuie să ne oprim puţin din alergare şi să ne gândim la ceea ce a făcut Domnul pentru noi, întocmai ca şi păstorii Betleemului. Mulţi oameni sărbătoresc zilele aceste Crăciunul, dar foarte puţini Îl cunosc pe Domnul care este deasupra crăciunului şi deasupra tuturor sărbătorilor.De fapt, putem spune, fără să greşim că El este Sărbătoarea sărbătorilor.

   Isus, Fiul lui Dumnezeu, a venit pe pământ ca Domn al mântuirii şi deasemenea, a venit ca să ne aducă nouă pace, bucurie în inimă dar şi zile fericite în sărbătoare, împreună cu El. Pentru că numai împreună cu El poţi să te bucuri în sărbătoare. Fără El, totul este searbăd şi fără valoare.

   Oricine Îl primeşte, este eliberat din robia păcatului.

   Oricine Îl primeşte pe El, are viaţa veşnică şi nu mai moare niciodată.

   O, va zice cineva: Ce vorbeşti tu acolo? Cum poţi spune că cel ce Îl primeşte pe Mântuitorul nu mai moare, când cimitirele sunt pline chiar şi cu pocăiţi?

   Răspunsul este: Da! Numai că în cimitire este ţărâna, în cimitir este materia supusă putrezirii. Ceea ce nu moare, adică, sufletul şi duhul, pe care Dumnezeu le-a pus în noi, se întorc înapoi în cer. Ele nu pier!

   Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea aceasta, încât a trimis pe Fiul Său, să Se nască şi apoi să moară pentru ca oricine va crede în El să nu mai piară, ci să aibă viaţa veşnică. Şi astăzi Domnul Isus, Cel născut în Betleem, este prezent în mijlocul celor ce Îl caută cu toată inima, pentru că în marea Lui iubire şi îndurare să ofere în dar, mântuire prin jertfa pe care a adus-o odată pentru totdeauna pe Calvar.

   El nu a venit din cer ca să ne facă pe noi fericiţi doar la Paşte sau să ne facă mai buni doar de Crăciun. Nu!

   Naşterea lui Cristos L-a adus din cer, pe Dumnezeu la om, dar a fost nevoie de jertfa crucii pentru ca să-l aducă pe om la Dumnezeu. Dacă Domnul Isus nu ar fi venit în lumea noastră, noi nu am fi cunoscut niciodată pe Dumnezeu şi dacă nu ar fi murit pe lemnul crucii, noi nu am fi avut niciodată şansa să mergem în cer la Dumnezeu ca mântuiţi.

De fapt, în povestirea despre naşterea Fiului lui Dumnezeu, nu este vorba numai despre un Copil într-o iesle, ci şi despre faptul incontestabil că Domnul Dumnezeu L-a trimis pe Fiul ca să moară pentru păcatele noastre.

   Crăciunul este mai mult decât mâncare, băutură şi oameni buni. Este sărbătoarea naşterii Fiului lui Dumnezeu. La crăciun oamenii credincioşi de pretutindeni, sărbătoresc pe Cel ce a venit să ne aducă mântuirea în dar.

   În final vreau să vă fac o urare de sărbătoare:

Naşterea Mântuitorului Cristos, să vă fie de folos.

Ce folos să ai bogăţii şi să fii frumos, dacă nu-L ai pe Cristos?

Ce folos? Ce folos?

Ce folos să ai părinţi, rude, sau tu însuţi să fii în elita societăţii, respectat ca atare, dacă nu-L ai pe Cristos?

Ce folos? Ce folos?

Sau, vorba cântecului: „Ce folos, ce folos, tânăr fără de Cristos?

Ce folos? Ce folos? Tânăr fără de Cristos!”

   Numai dacă Îl ai pe Cristos, eşti cu adevărat bogat, cu adevărat frumos şi cu adevărat înconjurat de dragoste adevărată. Domnul să vă binecuvânteze. Amin!