Multiplicarea -2-

PREZENTAREA PRINCIPIULUI

Toate ne duc la ucenicii lui Isus: ei erau avangarda mișcării Lui de învăluire. Isus știa că alții vor crede în El PRIN CUVÂNTUL LOR -Ioan 17.20- și ei, la rândul lor, vor transmite Cuvântul altora, până ce, cu timpul, lumea va afla cine este El și de ce a venit în lume - Ioan 17.21,23.

Întreaga Lui strategie de evanghelizare - împlinirea scopului pentru care a venit în lume, a murit pe cruce și a înviat din morți - depindea de credincioșia ucenicilor Săi față de această misiune. Nu conta cât de mic era grupul, dacă se multiplicau și îi învățau pe ucenicii lor cum să se multiplice. Așa urma să câștige Biserica lui Cristos - prin devotamentul vieților celor care-L cunoscuseră atât de bine pe Mântuitor încât Duhul Său și metoda Lui îi constrângea să o împărtășească și altora. Oricât de simplă ar părea, aceasta era calea prin care avea să triumfe Evanghelia. El nu avea alt plan.

PROBA LUCRĂRII LUI

Iată proba supremă a lucrării Lui: VOR CONTINUA UCENICII LUCRAREA SA DUPĂ CE EL NU VA MAI FI CU EI?

Sau, mai exact, vor fi ei în stare să se descurce tot așa de bine fără supravegherea Lui în trup, cum s-au descurcat când a fost alături de ei?

Întrebarea poate părea îndrăzneață dar fapt este că până în acest moment al creșterii lor, Isus - din punct de vedere strict uman- nu putea fi sigur că investiția în viețile lor va aduce un câștig Împărăției. Dacă ei nu vor reuși să transmită Duhul și metoda Lui altora, care să continue acest proces, atunci lucrarea Lui din toți acești ani se va dovedi zadarnică.

Nu e de mirare că Isus a căutat să imprime atât de adânc în mintea ucenicilor necesitatea multiplicării vieții Sale.

O ilustrație în acest sens o constituie pilda cu via și mlădițele - Ioan 15.1-17-. Aici, printr-una din cele mai simple dar profunde analogii ale Sale, Hristos a explicat că scopul viței -EL ÎNSUȘI- și al mlădițelor -CEI CE CRED ÎN EL- este de a aduce roadă. De aceea, orice mlădiță care nu aduce roadă este fără valoare și va fi tăiată de vier. Dar mlădițele roditoare sunt curățate de vier, pentru a aduce mai multă roadă -Ioan 15.2

Este clar că seva dătătoare de viață a viței nu trebuie revarsată la infinit în mlădițele moarte. Orice mlădiță a viei trebuie să dea rod pentru a trăi căci aceasta îi este menirea. Apoi Isus a aplicat-o la ucenici Săi: pe cât e de sigur că ei au parte de viața Lui, pe atât e de sigur că vor aduce roadă -Ioan 15.5,8 și, mai mult, că roada lor va rămâne -Ioan 15.16.

Un creștin fără rod este o contradicție de termeni.

Orice pom se cunoaște după roade.

(Este interesant că în pasajul de față verbul A RODI este la timpul prezent de câte ori este menționat, ceea ce în limba greacă are sensul de continuitate adică a rodi mereu).

Principiul acesta a fost accentuat mereu, pe tot parcursul misiunii Sale. A fost considerat răsplata inevitabilă a jertfei Lui pentru lume - Ioan 12.24,17.19, lucrarea ce îi va deosebi pe cei ce au făcut voia Tatălui Său din cer -Matei 7.16-22, Luca 6.43-45, precum și plata ucenicilor pentru participarea la seceriș -Ioan 4.36-38.

Este ceea ce nu au primit cei la care grijile lumii, înșelăciunea bogățiilor și poftele altor lucruri au înăbușit Cuvântul sădit în inima lor de Dumnezeu -Marcu 4.18-20, Matei 13.22,23, Luca 8.14,15 -.

Isus le-a cerut tuturor oamenilor, în diferite feluri să verifice roadele vieții lor pentru că ele dezvăluiau cine erau ei cu adevărat.

De fapt, dacă rodirea este privată în contextul mai larg al reproducerii chipului lui Hristos în oameni, întâi în noi înșine și apoi în alții, atunci practic tot ce a spus și a făcut Învățătorul subliniază acest principiu.