Hrănit de lacrimi

   Cu toate eforturile noastre de a respecta durerea celorlalţi, întâlnim suferinţe care par total lipsite de sens. În astfel de cazuri chiar şi mâncarea lacrimilor pare inutilă. Mă gândesc la un om cu boala Alzheimer: fiica acestuia încearcă să se ocupe de nevoile lui, dar inima ei este zdrobită în fiecare zi văzând ce a mai rămas din cel care era tatăl ei. Sau mă gândesc la copilul retardat, cu un coeficient de inteligenţă situat între 30 şi 40. Copilul ar putea să ducă o viaţă lungă într-un pat, fără să se mişte, incapabil să vorbească, să înţeleagă, iar cheltuielile medicale sunt enorme. Care este sensul vieţii acestui adult senil şi al acestui copil retardat? Care este scopul împărtăşirii lacrimilor lor? Am primit un ajutor ca să răspund acestei întrebări din partea unui doctor din fosta Germanie de Est. Timp de mulţi ani biserica de acolo, căreia conducerea comunistă i-a impus restricţii în privinţa altor activităţi, i-a adoptat pe membrii societăţii mai puţin "valoroşi" sau "utili".

   "Care este rostul vieţii lor? Are viaţa lor vreun sens?" s-a întrebat dr. J.Trogisch, un medic pediatru care se ocupa de copii cu severe handicapuri mintale. El putea trata simptomele exterioare, dar ce se întâmpla în interior, din cauza creierelor lor nedezvoltate? Mulţi ani Dr. Trogisch nu a găsit răspuns la întrebările despre sensul suferinţei. Totuşi a continuat să-şi îndeplinească obligaţiile medicale, chiar şi fără aceste răspunsuri. Apoi a ţinut un curs pentru pregătirea noilor asistenţi de la centrul unde lucra şi la sfârşitul anului de pregătire le-a cerut tinerilor cursanţi să completeze un formular. Printre întrebări s-a numărat şi următoarea: "Ce schimbări au avut loc în viaţa voastră de când vă ocupaţi de oameni handicapaţi?" Iată câteva din răspunsuri:

   - Pentru prima dată în viaţă am simţit că fac ceva într-adevăr semnificativ.

   - Cred că pot face acum lucruri de care înainte nu eram capabil.

   - În timpul petrecut aici am câştigat afecţiunea Sabinei. Având ocazia să mă ocup de o persoană handicapată, nu o mai consider handicapată.

   - Sunt mai sensibilă acum faţă de suferinţa umană şi ea trezeşte în mine dorinţa de a ajuta oamenii care suferă.

   - M-a determinat să mă întreb ce este cu adevărat important în viaţă.

   - Munca are un sens şi un scop nou acum. Am sentimentul că este nevoie de mine.

   - Am învăţat să fiu răbdător şi să apreciez cel mai mic progres.

   - Observându-i pe handicapaţi, m-am descoperit pe mine însumi.

   - Am devenit mai tolerant. Micile mele probleme nu mai par importante şi am învăţat să mă accept pe mine însumi cu toate defectele. Mai presus de orice, am învăţat să apreciez micile plăceri ale vieţii şi mai ales să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a arătat că  dragostea poate realiza mai mult decât ura sau forţa.

   În timp ce citea aceste răspunsuri şi altele, dr. Trogisch şi-a dat seama că începe să se contureze un răspuns la întrebările lui. Semnificaţia suferinţelor acelor copii se vedea în vieţile altor oameni, cei care îi ajută şi învăţau astfel lecţii pe care nici cel mai perfecţionat sistem educaţional nu le poate preda. Unde ar putea învăţa adolescenţii şi studenţii lecţii atât de valoroase ca acestea?

   Dr. Trogisch a scos în evidenţă un produs secundar al misiunii bisericii care este de multe ori trecut ce vederea. Noi avem tendinţa de a ne concentra atenţia asupra OBIECTULUI lucrării creştine: sufletele conduse la Cristos, căsniciile salvate, săracii hrăniţi şi adăpostiţi, oamenii care nu se pot deplasa - vizitaţi, adolescenţii sfătuiţi la o viaţă de credinţă. Dar când citesc Noul Testament observ că Isus este la fel de interesat de efectul lucrării asupra oamenilor care o fac.

   Când cei şaptezeci de ucenici s-au întors plini de entuziasm, cu veşti bune despre rezultatele lor importante, Isus a sărbătorit alături de ei un moment, apoi le-a spus: "Totuşi, nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse, ci bucuraţi-vă de faptul că numele voastre sunt scrise în ceruri."  Este evident că ceea ce se întâmplă în interiorul ucenicilor era la fel de important pentru Isus ca şi realizările exterioare.

   Hrănirea cu lacrimi aduce beneficii celui care se oferă voluntar să le consume, ca şi celui care le varsă. (fragment)