Ziua Lui de naştere

"...Grăbeşte-te! Şi nu uita să închizi uşa, te-aşteptăm în maşină!" rosti repezită, în timp ce arunca o ultimă privire prin casă, asigurându-se că nu uită nimic. Era ziua de naştere a tatălui ei şi ultimele 2 săptămâni parcă trăise doar pentru ziua asta, iar acum, în sfârşit, doar câteva minute o despărţeau de sentimentul unei misiuni împlinite, dupa atâta stres. "In sfârşit, veşti bune, bine că o să ningă, deja-s sătul de frigul ăsta sec" rosti scârbit soţul, în timp ce schimba frecvenţa radioului... ”Dormi uşor, copile troienit de zile, Înger de departe, preot fără moarte...”, suna pe-un ton duios melodia care-l făcea mereu pe micuţul Jeremy să doarmă dus, dar înainte de-a apuca să-i atragă atenţia copilului, mama schimbă din nou frecvenţa, sub privirea nedumerită a soţului "Iubitule, ştii că dacă adoarme, nu-l mai putem trezi câteva ore", care-i deveni complice în continuare, printr-un zâmbet.

Deşi tăcerea era acum stăpână pe atmosferă, cei doi adulţi stăteau la sfat cu gândurile lor, fiecare în parte: "Hm, până acum, un 10, să vedem consumul în oraş. Oricum, a meritat efortul, Claudiu vorbeşte fără să ştie, să vedem ce mai are de zis după ce-l iau la o “plimbare”", "Of, trebuia totuşi să-mi iau rochia cealaltă, dar, mă rog, nici asta n-am cumpărat-o ca s-o ţin în dulap tocmai azi. Oh, sper să nu ajung cu prăjiturile turtite, m-aş băga în pământ, mai ales dacă aduce iar cumnata “specialitatea ei”..."

...Deschise uşa şi "Surprizăăăăăăă" - striga o mulţime de oameni cu toată puterea vocii lor şi cu un zâmbet pe faţă, cam lipsit de sens pentru el, aşa cum se putea citi de altfel şi pe faţa lui zbârcită de nedumerire. Zarva se transformă în tăcere secundele următoare, iar fiica sa cea mai mare luă cuvântul: "Ne-am adunat azi aici, tată drag, pentru că vrem să sărbătorim ziua în care numele tău a căpătat un trup cu care să călătorească printre noi, pe pământ..." ...bineînţeles că un zâmbet era inevitabil, şi acesta însoţit de-un sentiment de căldură în inima cand prima dintre ficele sale se apropie de el, oferindu-i o îmbrăţişare şi-un sărut exact pe "ridurile fericirii", cum îi plăcea ei să le numească, în colţul ochiului, locul unde fiecare zâmbet îşi semna prezenţa.

Pe rând, invitaţii se apropiau de sărbătorit pentru a-i face urările de rigoare şi, ce-i drept, pe mulţi dintre ei nici nu-i cunoştea, dar aprecia intenţia lor, spre deosebire de alţii care deja uitaseră motivul pentru care se aflau acolo, pentru că nici măcar o "privire zâmbăreaţă" nu se deranjaseră să-i ofere, iar singurele vinovate erau acele bunătăţuri întinse pe masă, cărora doar el le putea rezista... el şi cei care deja nu mai ştiau cum să-şi mintă stomacul până la următoarea firimitură de pâine... Ultima pe listă îşi incheie urările cu un "acum, dacă nu greşesc", privind cu coada ochiului spre mezinul casei, "urmează cadourile tale", şi cu asta strică momentul în care mezinul aştepta să-şi vadă tatăl zâmbind mulţumită lui... sau mulţumită veştii lui, mai bine spus, dar tatălui nu-i scăpă niciun detaliu şi-şi chemă fiul mai aproape printr-un zâmbet şi două braţe întinse, exprimându-şi aprecierea faţă de el cu asta.

Mezinul ridică vocea şi anunţă momentul cadourilor, invitându-şi tatăl să ia loc şi oferindu-i o felie de tort pe care el o refuză ca-ntotdeauna. "Mulţumesc, ştii ca nu..."

Bătrânul ştia ce-l aştepta din nou... în fiecare an aceeaşi poveste, aceeaşi tristeţe invada ziua asta, care pentru alţii era, teoretic, o zi de sărbătoare... probabil că nu l-ar fi înţeles nimeni de ce el nu putea zâmbi ca toţi ceilalţi.

Pe rând, fiecare invitat îşi prezentă cadoul său către bătrânel şi, cu fiecare cuvânt, bătrânelul îşi simţea inima tot mai strânsă, tot mai sufocată... ca de obicei, cadourile erau de fapt capricii ale fiecăruia care-şi asteptau ziua asta ca scuză spre a fi împlinite: ”...costumaşul acesta roşu...", ”...maşina din parcare, nu-i aşa că-i formidabilă?”, “am schimbat culoarea pereţilor, în sfârşit, verdele ăla deja..."

...Ăsta era momentul care-l făcea pe bătrânel în fiecare an să se simtă în plus la propria-i aniversare, momentul în care efectul îmbrăţişărilor şi urărilor dispărea, fiind înlocuit de sentimentul acela de invizibilitate... sau dorinţa de-a fi invizibil, ar fi mai bine spus...

"...am gătit toate bunătăţurile astea...", "bunicule, eu am dat de veste la tot oraşul despre petrecere", se făli cea mai mică dintre nepoatele lui. "Serios?", tresări bătrânelul, aproape vrând să se ridice din fotoliu, "Şi unde-s toţi?", "Nu ştiu", ridică din umeri, ”presupun că-s ăştia pe care nu-i cunosc... şi cred că nici tu, de altfel”, rosti aproape în şoaptă şi încercând să-şi ascundă cuvintele după palmă.

“Probabil că trebuia totuşi să le spun cine eşti, m-am gandit că important e să te vezi înconjurat de cât de multe persoane, aşa că n-am pierdut timpul cu explicaţii, am profitat să spun cât mai multor persoane".

Bătrânelul se cuibări din nou în fotoliul lui, evadând din încăpere pentru următoarele minute, timp în care aproape toţi invitaţii îşi lăudau pe rând cadourile, nici unul dintre ele neavând însă legătură cu sărbătoritul sau cu ceea ce lui i-ar fi plăcut să primeasca în dar de ziua lui. La un moment dat se ridică de pe fotoliu fără ca să observe cineva măcar absenţa lui, atenţia invitaţilor lui fiind pusă în orice altceva, mai puţin el. Se îndreaptă cu paşi lenţi către fereastra de care-şi lipi nasul şi bărbia, ţintindu-şi ochii în rotunjimea lunii, dorindu-şi să-i poată face pe toţi să vadă viaţa prin ochii lui. Privi în depărtare peste casele aşezate pe pământ, imaginându-şi-le acoperite cu o pătură de pace, şi lacrimi curg una câte una pe obrajii lui zbârciţi, transformându-se în mângâieri pentru fiecare poveste, fiecare inimă care arde pentru el şi pe ici-colo hornurile caselor îi şoptesc Tatălui durerea fiului Său... încearcă cerul să-i aline inima şi deschide porţile hambarului, trimiţându-i pe mici steluţe, culese chiar de pe bolta pentru el, bucuria şi mulţumirile ajunse-n cer în ziua-n care s-a născut... şi ies în stradă toţi copiii ca să-i spună că miroase a pace, că miroase a bucurie, că miroase a sărbătoare, că miroase a viaţă, că vor să pună şi ei în hambar câte-o steluţă de mulţumire, câte-o urare de bun venit, câte-un cadou de ziua lui, şi inimi se înalţă către cer în zbor, cu dorinţa de-a fi următoarele lui cadouri...

Casa rămăsese goală, unii dintre ei plecaseră la colindat împărţiţi în mici grupuri, alţii să-l aştepte pe Moşu şi cadourile lui, iar masa la fel; odată golite, fiecare îşi împachetă farfuria sau platoul cu care venise şi cu ocazia asta-şi semna prezenţa la eveniment, până anul următor. Dar bătrânelul era deja obişnuit şi, oricum, prefera să se detaşeze, gândul lui era mereu la acea poveste a căsuţei de peste drum, a tatălui care încerca să-şi încălzească micuţii cu ea, în timp ce o strălucitoare stea, pe cer, lumina podeaua casei, ascunzându-i lacrimile:

“Dormi, Copile-Rege,
Domn şi rob sub Lege,
Slugă fără plată,
Prunc la piept şi Tată.

Dormi, Odraslă mică,
maica Ta Ţi-e fiică.
Dormi uşor la sân,
Roadă şi Stăpân.

Dormi uşor, Copile
troienit de zile,
înger de departe,
Preot fără moarte.

Tu vii din Lumină,
eu, de jos, din tină.
Tu, din Raiul sfânt,
eu, de pe pământ.

Dormi, Copil de taină,
bogat fără haină,
Păstor fără stână,
Logos în ţărână.

Mama Îţi dă hrană,
Tu îi dai coroană.
Mama-Ţi dă alin,
Tu-i dai chip divin.

„Dormi, Copil-Durere,
Miel pentru junghiere.
Eu Te cresc spre cruce.
Tu, spre cerul dulce.

Eu Te cresc să sângeri,
Tu mă creşti spre îngeri.
Maică Ţie-s eu,
Tu mi-eşti Dumnezeu!"