Vreau să iert

Conflictele apar la fiecare pas: pe stradă, în autobus, în trafic, la lucru, acasă... peste tot. Interesant este că principalele conflicte sau neînţelegeri apar cu persoanele apropiate, cele cu care petrecem cel mai mult timp. Şi tot acelea par să se aplaneze cel mai greu.

Te-a călcat cineva pe picior în autobus, a uitat că trebuie să pornească la verde şoferul din faţa ta, ai impresia că eşti omul invizibil când îţi vine rândul la magazin... Da, toate astea pot să-ţi creeze o stare de agitaţie şi să scoată la iveală părţi mai puţin frumoase ale caracterului tău, în funcţie şi de starea de spirit în care te găseşti. Dar le uiţi repede, mergi mai departe şi după câteva minute, ore, în ziua următoare, nici nu-ţi mai aminteşti că s-au întâmplat.

Şi, totuşi... când cineva din famile sau dintre prietenii apropiaţi spune sau face un lucru care ne displace, ne tratează într-un mod care nu ne cade bine, ţandăra pare să sară mai repede, mai sus şi mai periculos de departe. Apar sentimente de frustrare, dezamăgire, se instalează amărăciunea... De ce se întâmplă asta? Ajungem dezamăgiţi de alţii, pentru că au putut să ne spună/facă aşa ceva, dezamăgiţi pe noi înşine, că am putut să răspundem... pe măsură. Şi, spre deosebire de necunoscuţii de pe stradă, uităm să le acordăm prezumţia de nevinovăţie... sau poate să-i scuzăm pentru comportamentul avut, sau... să iertam pur şi simplu.

"Simplu?" Se poate să fie chiar simplu a ierta?

Am învăţat un lucru într-o tabără (pe care-l ştiam dinainte, dar mai mult teoretic). Am învăţat că iertarea este o alegere. Nu ţine de ceea ce simt, dacă sunt dezamăgită sau nu, dacă mi-a greşit mult sau puţin. Ceea ce contează este dacă VREAU să iert. Poate nu simt să iert. Poate mă doare încă... Dar am învăţat să spun: "Doamne, aleg să iert!" Am vrut să iert. Am putut să iert. Şi ce a urmat? A urmat vindecarea propriei mele fiinţe, care înainte era cuprinsă de amărăciune, de ranchiună, de amintirea celor întâmplate. Înainte m-am oprit şi n-am mai vrut să cânt "Cât de bine mă simt cu aleşii Domnului, poporul minunat"... După, abia aşteptam să îmbrăţişez persoana care înainte mă supărase. Am rămas eu însămi uimită de ceea ce a făcut Dumnezeu în inima mea. Da, în inima MEA! Pentru că inima mea avea nevoie de transformare, pentru ca eu însămi aveam nevoie de iertarea Dumnezeului meu şi de vindecare.

Mă întorc la întrebarea de mai sus: de ce intrăm în conflict cu cei dragi nouă, mai des decât cu alţii? Şi de ce pare mai greu a ierta şi a uita? Şi când zic "a uita" nu mă refer la amnezie totală sau parţială, ci la a nu retrezi amărăciunea şi frustrarea, când gândul ne va purta la cele întâmplate.

Mi-a fost dat să realizez câteva lucruri în ultima vreme (mă gândesc că înţelegeţi de ce spun că "mi-a fost dat"). Atunci când cunoşti pe cineva şi te laşi cunoscut de acea persoană, când petreci mai mult timp cu el sau ea (fie că e vorba de cei din familie, de prieteni sau de colegii de serviciu/şcoală), apare vulnerabilitatea. Când stai de vorbă cu un oarecare, poţi să pui o mască, poţi să pozezi amabilitatea. Dar când există apropierea, cei de lânga tine ajung să te cunoască şi în momentele bune, şi în cele mai puţin bune, şi în zilele senine, şi în cele în care "tună şi fulgeră"; şi, deşi nu este om care să te cunoască în totalitate (nici chiar tu însuţi nu poţi pretinde asta), vei fi cunoscut şi în părţile bune, şi în cele mai puţin bune ale caracterului tău. Şi, desigur, acelaşi lucru vor "păţi" şi ceilalţi, vor ajunge a fi cunoscuţi de tine din ce în ce mai mult. Din această cauză, în momentele de supărare pot să apară replici precum "tu întotdeauna te porţi aşa", chiar dacă acel "întotdeauna" nu-şi are locul în propoziţie. Unul Singur este absolut, neschimbat şi veşnic! Dar observaţia de mai sus, scăpată printre dinţi, poate să rănească sufletul celui cu care stai de vorbă.

Ceea ce uităm adeseori, atunci când ni se pare că ni s-a greşit, este că nu ar trebui să fim unii ÎMPOTRIVA celorlalţi, ci unii PENTRU alţii; să nu lucrăm spre dărâmare, ci spre zidire! Şi atât de des uităm îndemnul lui Pavel adresat celor din Filipi, de a căuta folosul celorlalţi, nu doar folosul nostru, de a ne gândi şi la celălalt, nu doar la noi înşine... şi însuşi îndemnul Domnului nostru Isus Hristos, de a iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine.

"Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora." (Filipeni 2:3-4)

Poate părea ciudată următoarea afirmaţie (şi puteţi să mă contraziceţi, dacă vi se pare incorectă): eu cred că este normal să apară conflicte sau neînţelegeri între noi şi cei apropiaţi nouă. De ce cred asta? Tocmai din motivele pe care le-am spus mai sus: pentru că ne cunoaştem şi în cele bune, şi în cele rele; pentru că atunci când cineva îţi este apropiat, inima ta altfel se deschide faţă de acea persoană şi apare vulnerabilitatea; şi aceasta poate fi "periculoasă", pentru că deschide şi celorlalţi poarta spre inima noastra. Dar aş spune că este "periculos de frumoasă", atunci când este vorba de oameni care merită încrederea şi pe a căror integritate şi dragoste te poţi baza.

Îndemnul şi încurajarea mea, atât pentru mine cât şi pentru tine, este să iertăm pe necunoscuţi... şi să iertăm din toată inima pe cei care ne sunt apropiaţi. Ne vom elibera pe noi înşine şi vom deschide astfel drumul împăcării şi comuniunii, al zidirii şi al lucrării împreună.

Iar cel mai bun exemplu îl avem de la Cel care este Dragoste şi care S-a dat pe Sine Însuşi, pentru ca noi să putem fi împăcaţi cu Creatorul.

"şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri [...] Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre" (Matei 6:12, 14-15)

Doamne, ajută-ne!