Veniți de luați...nădejde!

       Am scris la un moment dat despre suferință și moarte tot astfel precum un copil lăsat pe iarba moale privește cerul alb-albăstrui cum se întunecă cu cea mai mare repeziciune. Cuget în continuare. Mai multe zile înseamnă mai multă suferință. Mai multe morți, mai multe despărțiri. Descriu viața umană ca pe o suflare mai lungă sau scurtă și de prea multe ori spulberată de vânturi. Veți acuza aceste rânduri de poetism de șuetă. Nu, nu scriu doar frumos și doar pentru a umple o pagină cu rânduri. Îmi este suficient să completez o societate care din nefericire moare fără demnitate uitată în colțul vieții precum o mătură veche. Citesc printre rânduri și am certitudinea că oamenii de lângă mine mor fără nădejde. Ce tristă și amară conștientizare. Dacă nu mai ai tinerețe, familie, recunoștință din partea altora – după ce ai dat totul și ar fi trebuit să primești cel puțin mulțumesc - , dacă nu mai ai sănătate și nici măcar bani suficienți pentru pastile măcar să-ți rămână nădejdea. Nădejdea e ancora sufletului iar cea mai potrivită și puternică Stâncă unde poți ancora este Hristos Domnul. Ceva din interior îmi dictează să scriu determinându-mă să-mi iau mintea de la ceasul care invocă o oră târzie făcându-mă totodată să-mi amintesc versurile lui Eminescu citite în grabă într-o vizită de demult: „Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă / Și somnul vameș vieții nu vrea să-mi ieie vamă”. Îmi spun că mai târzie decât societatea nu poate fi ora. Așadar, să revenim. Precum un lup setos de sânge care își înfige colții cu toată bestialitatea și animalitatea în victime, aidoma, moartea seceră la rând și pe sărite. Nu o judec fiindcă știu că lucrează după program și la normă, adică e obligată înaintea Marelui nostru Dumnezeu să aducă la îndeplinire numărul exact, ascuns în fișa sa de lucru din fiecare dimineață. Moartea e doar un angajat conștiincios. Vă îndemn pe voi și personal, dacă tot muriți, muriți cu nădejde. Nădejdea mântuirii, cerului, răsplății. Nu vă gândiți la coroanele omagiale de pe cimitirul vostru, ci meditați la coroana slavei pusă pe o frunte transpirată nu pe o bucată de pământ. Am oficiat o înmormântare, am aflat că ne-a murit o persoană importantă a localității și încă mai avem persoane credincioase în stare suficient de critică...și totul a fost azi... Oo, moarte te-am văzut de-aproape și chiar de mă săruți rămân cu același cuget, zâmbet și nădejde; când mă iei de mână ca într-o plimbare prin parcul veșniciei știu că mă conduci...ACASĂ! Și acum o întrebare scoasă din caseta sincerității:  Pentru tine moartea ce va fi, un drum spre acasă sau spre o depărtare veșnică și chinuitoare?

 Români de pretutindeni, veniți de luați NĂDEJDE!