Vacanţa lacrimilor

   Lacrimile nu au un timp special programat cum are programarea la stomatolog... sau la concert... N-au nici ''invitaţie'' scrisă în cele mai deosebite culori, sau încadrate într-un text cu litere de aur..

   Ele se strecoară pe furiş, pe obraji, forţând poarta sufletului, rostogolind boabe de rouă cristalină, ce vin din cerul inimii...

   Un cer  noros ce poate fi acoperit  de veşti grele, suferinţă, milă, compasiune, rugi-poveri ce-s atât de greu de dus, dar pe care, ele, lacrimile ''le împing'' în căderea lor, la tronul de mila al Celui Sfânt.

   Un cer senin al inimii în care lacrimile stau în adorare, în plinătatea inimii, contemplând frumuseţea din jur, creaţia, dar... mai ales cerul, destinaţia visării  şi încredinţării inimii.

   ... În cer ajungând când inima le dă un semnal-bătaie ce le pune în mişcare, să ducă ''corespondenţa '' pregătită de ea şi de suflet.

   Un cer uscat... fără culoare, parcă ''înţepenit'' în dimensiunea lui, când inimii îi este atât de greu, când nu-şi poate ridica  ochii măcar sa-l vadă... sa-l caute... când n-are bătaia în uşa lacrimilor, când, nici cântul, nici bucuria şi chiar suferinţa nu le mai cheamă... şi le trimit  într-o vacanţă... fără destinaţie în care ele, nu vor să plece.