Umilinţă încrezătoare

   Aşteptarea după Dumnezeu necesită umilinţă încrezătoare. Profetul spunea: "Urmarea neprihănirii va fi pacea, iar rezultatul neprihănirii: liniştea şi încrederea pe vecie." (traducerea NRSV).

   Rezultatul neprihănirii este, aşadar, compus din două calităţi. Prima este încrederea. Aceasta nu este încrederea în mine însumi, ci încrederea în Cel ce mă susţine. Este asigurarea că Dumnezeu poate. Şi acest lucru îmi oferă o orientare neînfricată spre viitor. A doua calitate este liniştea, opusul aroganţei şi al lăudăroşeniei, o recunoaştere umilă a limitelor mele.

   Aşteptarea este, prin natura sa, un lucru pe care-l pot face doar cei umili. Când aşteptăm ceva, recunoaştem că nu avem controlul asupra situiaţiei.

   În societatea americană există o corelaţie directă între statutul social şi aşteptare. Cu cât eşti mai sus pe scara socială, cu atât ai mai puţin de aşteptat. Oamenii de la baza scării sociale aşteaptă întotdeuna după cei din vârful scării.

   Încearcă să mergi la doctor şi să-i spui asistentei: "Sunt o persoană importantă. Timpul meu este mult prea valoros pentru a aştepta în sala de aşteptare. Anunţaţi-l pe domnul doctor că trebuie să mă vadă îndată!" Am citit recent despre un director de firmă, care a fost frustat că a trebuit să stea în sala de aşteptare, încât a trimis EL doctorului o factură pentru timpul SĂU.

   Aşteptarea este un lucru bun pentru oameni ca mine. Îmi aminteşte că nu sunt la cârmă. Eu sunt pacientul. Sunt în sala de aşteptare. Aşteptarea mă umileşte exact aşa cum am nevoie să fiu umilit. Dar în adevăratele probleme ale vieţii, nu aşteptăm aiurea - aşteptăm după Dumnezeu. De aceea putem să avem încredere în înţelepciunea şi sincronizarea Sa. Putem aştepta încrezători. Deoarece aşteptarea ne aminteşte că aşteptăm după CINEVA, cea mai importantă activitate în timp ce aşteptăm este rugăciunea.

   Rugăciunea ne permite să aşteptăm fără a ne îngrijora. Recent, într-una dintre nopţi, nu puteam să adorm. Eram frământat de tot felul de gânduri care încep cu "Dacă...?"  Dacă acest lucru nu se schimbă? Dacă nu voi primi ceea ce doresc cu disperare? Există o sămânţă de adevăr în toate acestea - se pot întâmpla lucruri rele - dar acestea nu conduc la viaţă.

   Nu la mult timp după aceea, citeam relatarea despre Iisus cu ucenicii în barcă în mijlocul furtunii. Ucenicii erau disperaţi deoarece - vă aduceţi aminte? - Iisus dormea.

   Atunci mi-am dat seama. Există o experienţă pe care Iisus n-a avut-o niciodată. A experimentat aproape orice emoţie umană - necaz, bucurie, durere, oboseală, mânie, speranţă. Dar este un lucru pe care nu l-a experimentat niciodată: Nu a intrat niciodată în panică. În acel moment mi-am dat seama că Dumnezeu nu este niciodată disperat.

   Oamenii spun adesea că recunosc vocea lui Dumnezeu care le vorbeşte. Nu pot să spun că înţeleg acest lucru deplin. Dar ştiu că singurul mod prin care cunoşti vocea unei persoane este prin experienţă - un anume ton şi o anumită calitate a vocii.

   Vocea lui Dumnezeu nu este niciodată disperată. Când ai gânduri disperate, poţi fi sigur că nu Dumnezeu îţi vorbeşte. Atunci trebuie să aştepţi cu umilinţă încrezătoare.