Trăind din credinţă -3-

Trăind din credinţă - o discuţie cu tineri creştini

   Acum să vedem cum este posibil ca un credincios să ajungă în aceste stări deal-vale. Dacă vom putea afla cauza, vom obţine şi vindecarea. Cercetînd experienţele multor oameni născuţi din nou, eu cred că putem descoperi o lege de bază, şi anume că bucuria descreşte de la mult la puţin, în timp ce uscăciunea creşte de la puţin la mult. Intensitatea bucurie scade treptat (deşi bucuria devine tot mai profundă) şi, în completare, perioada de bucurie devine din ce în ce mai scurtă; pe cînd intensitatea uscăciunii creşte cu timpul, iar durata ei devine din ce în ce mai mare (deşi uscăciunea devine tot mai superficială). Probabil că prima perioadă de uscăciune ţine doar trei sau patru zile; cea de-a două, o săptămînă; a treia, două săptămîni, iar a patra, o lună întreagă. Cu alte cuvinte, a doua bucurie este mai scurtă şi mai puţin intensă decît prima, dar a doua perioadă de uscăciune durează mai mult şi este mai concentrată decît prima. Intervalele de uscăciune devin mai lungi, iar intensitatea uscăciunii creşte cu timpul. Toţi credincioşii au acest gen de experienţă. Pe scurt, creştinii întîmpină mai multă uscăciune decît bucurie.

   Este vreun creştin în zilele noastre care să poată spune că bucuria pe care o are azi o depăşeşte pe cea avută în prima zi cînd a fost mîntuit? Cît de tulburaţi suntem noi creştinii, în inimile noastre! Simţim că am păcătuit şi că suntem înfrînţi. Nu mai avem atîta bucurie cîtă am avut atunci cînd am fost mîntuiţi. La începutul mîntuirii noastre ne simţeam de parcă am fi plutit pe nori şi am fi sărit peste vîrfuri de munţi. Cît de îndrăzneţi eram în a mărturisi altora, încă chiar pe străzi. Puteam să citim zilnic 50 sau 60 de capitole din Biblie şi să ni se pară totuşi puţin. Dar acum sentimentele noastre sunt diferite. Totul este făcut fără entuziasm şi din obligaţie.

   Daţi-mi voie să spun că aici comitem o eroare fundamentală. Cît de greşit înţelegem noi experienţa spirituală: aproape fără excepţie, noi toţi tragem concluzia că sentimentul de bucurie denotă înălţime spirituală dar, de fapt, uscăciunea inimii nu înseamnă neapărat declin spiritual. Cînd cineva Îl găseşte pe Mîntuitorul şi este mîntuit, el nu poate fi altfel decît plin de bucurie (dacă cineva nu se bucură în momentul în care e mîntuit, trebuie să-mi pun întrebarea dacă acea persoană L-a găsit cu adevărat pe Mîntuitorul). Dar, mai tîrziu, cînd îşi pierde sentimentul de bucurie, cel credincios este tentat să creadă că a pierdut şi lucrul de care s-a bucurat la început. Iată ce trebuie să recunoaştem noi toţi: că deşi sentimentul de bucurie al credinciosului s-a pierdut, obiectul acelei bucurii nu s-a pierdut.

   Vă întreb: S-a schimbat Domnul Isus? Nicidecum! S-a schimbat Dumnezeu? Nu, nu S-a schimbat! Ţi-a luat Dumnezeu înapoi viaţa veşnică pe care ţi-a dat-o? Desigur că nu, pentru că şi atunci cînd te simţi uscat, ai aceeaşi viaţă veşnică. Indiferent cît de înflăcărat sau de neinteresat te-ai putea simţi, poziţia ta rămîne neschimbată, pentru că ceea ce ai primit de la Dumnezeu nu se pierde. Aşadar, eu pot să spun că într-adevăr nu există un asemenea lucru precum starea de deal-vale în viaţa şi experienţa unui creştin (desigur, aceasta nu se aplică acelor creştini care au păcătuit şi au căzut; ei sunt excepţia; ceea ce s-a spus aici e aplicabil doar creştinilor într-un mod general).

   Dumnezeu nu se schimbă niciodată, nici lucrarea Domnului Isus nu cunoaşte vreo schimbare, nici Duhul Sfînt nu se schimbă. Viaţa veşnică pe care ai primit-o este încă acolo. Ceea ce pe parcurs se schimbă sau se pierde este sentimentul de bucurie pe care l-ai experimentat cînd ai fost mîntuit. De exemplu, un copil, privind pe geam într-o zi ploioasă, îşi închipuie în ignoranţa lui, că soarele a dispărut. Atunci îl întreabă pe tatăl său unde s-a dus soarele. Poate că se urcă chiar într-un turn de pază din apropiere, dar în zadar. Noi, cei în vîrstă, ştim că, în realitate, soarele nu s-a schimbat; pur şi simplu nori întunecoşi l-au ascuns vederii. Ei bine, exact în acelaşi mod, Soarele credinciosului nu se schimbă, ci doar sentimentele sale; pe propriul lui cer sunt nori întunecoşi, care împiedică lumina Soarelui să ajungă pînă la el. Dacă cel credincios trăieşte în sentimente, cerul lui se va schimba de multe ori şi va fi adesea acoperit de nori. Dar dacă el nu se ia după sentimente, cerul lui nu va suferi nici o schimbare. Noi trebuie să trăim deasupra norilor întunecoşi ai sentimentelor noastre.

   Am spus deja că intensitatea bucuriei descreşte şi perioadele ei se scurtează pe măsură ce trece timpul, pe cînd intensitatea uscăciunii creşte cu timpul şi perioadele ei se lungesc. Acesta este un fenomen obişnuit prin care trec toţi creştinii. Nu este nimic accidental aici. Mulţi sfinţi au aceeaşi experienţă. Dacă aceasta nu este ceva accidental, atunci trebuie să existe o mînă care dirijează totul din spate. A cui este mîna aceasta? Este mîna lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care face ca intensitatea bucuriei noastre să descrească şi să se surteze în timp. Şi tot El este Cel care face ca intensitatea uscăciunii noastre să crească şi să se lungească odată cu trecerea timpului.

   În ceea ce-i priveşte pe creştinii care au păcătuit şi au căzut, este normal ca ei să nu aibă bucurie. Iar acei creştini de excepţie care Îl caută pe Dumnezeu cu o inimă neîmpărţită de la bun început şi care îşi predau viaţa fără nici o rezervă, ei experimentează o bucurie specială după fiecare nouă strădanie. De fiecare dată cînd văd lucrarea lui Dumnezeu, ei cunosc o bucurie deosebită.