Trăind din credinţă -1-

   Am întîlnit mulţi credincioşi şi adeseori am discutat împreună cu ei diferite probleme spirituale. Între aceste multe probleme, una pare a fi comună majorităţii creştinilor şi este considerată a fi greu de învins. De ce uneori viaţa lor spirituală pare a fi uscată şi searbădă, pe cînd alteori ea se prezintă plină de bucurie şi de trăiri înalte? Deşi se poate că nu au avut o experienţă a "celui de-al treilea cer", totuşi ei au cunoscut ceea ce s-ar putea numi o experienţă a înălţimilor. Ei se întreabă cum ar putea învinge perioadele de uscăciune şi să se menţină într-o stare de bucurie şi inspiraţie continuă. Cît de mult tînjesc ei după o viaţă trăită ca într-o revărsare neîntreruptă. Şi astfel să poată să cînte "Aleluia" întreaga viaţă. Aşa se prezintă, deci, problema pe care mulţi credincioşi doresc să o rezolve.

   Acest fel de viaţă care oscilează între uscăciune şi bucurie este ceea ce, în mod obişnuit, este numit de credincioşi o viaţă purtată de valuri sau o experienţă spirituală cînd sus, cînd jos. În funcţie de sentimentele lor, mulţi creştini trăiesc odată pe înălţimi, altădată în cele mai adînci văi. Uneori sunt purtaţi încoace şi încolo de valuri, alteori umblă pe apă. Cîteodată sunt sus, altădată sunt jos.

   Aproape toţi creştinii sunt conştienţi că vieţile lor sunt invadate de suişuri şi coborîşuri subite. În anumite zile se simt atît de bucuroşi încît se pot ruga ore întregi fără a obosi. Cînd depun mărturie despre Domnul, ar putea să vorbească fără oprire. Cu cît vorbesc mai mult, cu atît POT să vorbească şi mai mult. Dacă ascultă Cuvîntul lui Dumnezeu îl găsesc atît de interesant încît ar putea să-l asculte la nesfîrşit. Sau dacă citesc Biblia, aceasta are un gust foarte dulce pentru ei, este ca mierea. Dar în alte zile, totul pare a fi luat o întorsătură înspre rău. Nu pot să sesizeze ce deosebire este între a te ruga şi a nu te ruga. Găsesc că citirea Bibliei este o îndeletnicire anostă şi plictisitoare, ca şi cum această Carte ar fi doar cerneală neagră pe o hîrtie albă. Cînd se întîlnesc cu alţi oameni, se simt neliniştiţi dacă nu depun mărturie; şi atunci se forţează să spună cîteva cuvinte de genul: "Crede în Domnul Isus şi vei avea viaţă veşnică" - dar în inimile lor ei se simt aşa de apatici de parcă nu ar avea nimic de spus. În asemenea perioade aride, toate lucrurile sunt făcute din obligaţie. Ei nu experimentează bucuria de a te apropia de Domnul, şi totuşi ştiu că trebuie să vină la El. Rezultatul este că se silesc să se apropie de Domnul.

   Acest gen de viaţă creştină pare a-şi găsi corespondentul pe tărîmul natural. Dacă este undeva un vîrf de munte, trebuie să fie şi o vale adîncă. După o furtună cu valuri uriaşe, suprafaţa mării devine calmă. Obişnuindu-se cu asemenea experienţe, mulţi creştini cred că este imposibil pentru cei credincioşi să depăşească o asemenea existenţă şubredă şi să ajungă la o stare de linişte şi încredere. Noi suntem sortiţi, cred aceşti creştini, unor asemenea experienţe de suişuri şi coborîşuri pe parcursul întregii noastre vieţi. Dar este şi un alt grup de creştini, care afirmă că nu trebuie să ducem o asemenea existenţă de deal-vale, căci experienţa creştină poate să fie fermă şi constantă ca o linie dreaptă. Totuşi, daţi-mi voie să spun că nici creştinul care duce o viaţă de suişuri şi coborîşuri, nici cel care se aşteaptă să aibă o experienţă în linie dreaptă nu au dreptate sută la sută.

   Dacă vrem să aflăm principiul într-o anumită chestiune, trebuie mai întîi să adunăm experienţele spirituale ale unor grupuri de oameni şi apoi să încercăm să trasăm o regulă care să fie comună tuturor. De exemplu, pentru a trage o concluzie în legătură cu o boală anume, trebuie să-i examinăm simptomele şi efectele pe sute sau chiar mii de oameni bolnavi de aceeaşi maladie. Dacă învestigaţiile făcute pe toţi bolnavii relevă acelaşi început şi acelaşi sfîrşit, putem să ajungem la o concluzie comună în privinţa bolii respective. Să învestigăm, aşadar, originea felului de viaţă deal-vale în experienţa creştinului obişnuit şi să deducem de aici o regulă definitorie.

   Ştim că viaţa unui credincios începe atunci cînd el este mîntuit. Cînd cineva este născut din nou, este el foarte trist? Din contră, este cît se poate de fericit, pentru că în ziua în care un om găseşte o comoară, el este, în mod normal, foarte bucuros. Acelaşi lucru este adevărat şi în legătură cu cei proaspăt mîntuiţi. Ziua în care cuiva i se spune că, prin credinţa în Isus, el a primit viaţă veşnică - trecînd de la moarte la viaţă, şi, astfel, nemaifiind osîndit - este cea mai fericită zi din viaţa lui. Totuşi, aş vrea să vă întreb dacă această fericire durează veşnic. Nu, ea durează doar un timp. Asemenea sentimente de fericire vor dispare în cele din urmă. Totuşi, cît vor dura? Aceasta depinde de om. Din ceea ce eu am putut să observ, o asemenea stare de euforie, de fericire, rareori ţine mai mult de cîteva săptămîni. De obicei ţine o lună sau două. Mai devreme sau mai tîrziu, sentimentul de bucurie al mîntuirii va păli.

(o discuţie cu tineri creştini)