Tii minte Isuse asta?

Aseară Îţi vorbeam despre toate lucrurile pe care oamenilor nu le pot spune. Nu-mi lipseşte puterea, doar că ştiu că m-ar judeca, mi-ar judeca slăbiciunea şi poate din cauza asta şi mai tare m-aş clătina. Deşi nu pot închide uşa camerei mele, ca să circule căldura, am închis lumina şi ascunzându-mă sub plapumă am început să-ţi vorbesc în şoaptă. Ştiu că am vărsat câteva lacrimi, încercând să îţi explic ce şi cum s-a petrecut şi de ce timp de câteva zile am tăcut, cât de mult am vrut de fapt să-ţi spun dar abia aseară am observat că pot dialoga, şi oricine ce ar spune, ştiu că ai fost lângă mine, ai ascultat. Înainte să mă nasc din nou mă întrebam ce rost are relaţia asta personală la care părea că ai pretenţia, dar acum abia îmi pot stăpâni mintea în timpul cursurilor, ori în timpul plimbărilor; dă să fugă spre Tine şi în loc să mă îndrept spre prietena mea să îi spun ceva, îţi zic în gând ‚Isuse, Tu ce zici despre asta?’.

Uneori recunosc, stau să mă prăpădesc doar din cauza mea. Mă înfometez, nu mai citesc cuvântul Tău, nu mai ascult predici, nu mai Îţi cânt dar de când m-ai schimbat, abia de pot rezista jumătate de zi aşa şi ador asta, fiindcă nu se mai întâmplă cum se întâmpla, să uit, să mă amestec în lucruri care nu Ţi-ar plăcea. Acum, mă simt vinovată şi pentru o replică dată unui om fudul căruia nu trebuia de fapt să îi răspund, nu mă mai laşi defel, ador asta.

Isuse, mai ştii când Tata m-a dus prima dată la biserică şi eu mă încăpăţânam să zburd, deşi drumul era stricat? Şi în jocul meu, în piruete ce m-au ameţit am căzut în balta aceea, mai ştii ce privire avea Tata când S-a apropiat? Credeam că o să mă certe şi am început să plâng, am plâns cât am putut eu de tare. Ai venit Tu şi I-ai arătat palmele Tale şi privirea Lui încruntată dintr-o dată S-a schimbat, S-a luminat. Noi trebuia să mergem la biserică dar nu puteam să merg aşa, eram murdară din cap până în picioare. M-a luat pe umeri şi m-a dus acasă, m-a schimbat, m-a îmbăiat. Când am ieşit din curte, am dat să alerg din nou şi parcă l-am auzit oftând zicând:Nu din nou. M-am oprit surâzand şi m-am întors, am alergat către El şi mi-am înălţat privirea şi cu glasul meu răguşit I-am zis încet: Tata, vrei să mă duci pe umeri, ca să nu mai cad?. A zâmbit şi braţele Lui puternice m-au ridicat, pe umerii Lui M-au pus şi de atunci mă poartă în continuare. Ţii minte Isuse asta?