Tacerea Lui Dumnezeu

Tăcerea Lui Dumnezeu vine din absenţa noastră.

Dumnezeu nu lipseşte din relaţia cu noi atunci când ne simţim singuri. Atunci când considerăm că Cerul tace, ne ignoră sau avem senzaţia că El se află atât de departe. Noi suntem cei care lipsim în schimb… De fapt, Dumnezeu este prezent la fiecare întâlnire pe care ne-o dorim cu El pentru simplul fapt că este mereu cu noi și în noi, oriunde am fi. Și este dornic să ne vorbească şi să ne asculte, deşi ştie fiecare cuvânt pe care îl putem rosti, doar pentru faptul că ne iubește și e conştient de cât de important şi liniştitor este pentru noi să-I comunicăm gânduri și sentimente. Însă, precum în orice conversaţie dintre oameni, e nepărată nevoie de atenţia noastră. Să ne întoarcem dinspre gândurile noastre spre inima Sa. În noi înşine. Să credem, să ştim că este acolo şi şade neclintit şi neschimbat, complet dispus să fie împreună cu noi până în cel mai mic aspect al vieţii, problemelor, nevoilor și dorinţelor noastre. Este aşa, pentru că aşa a hotărât.

Eu zic: „Hotărârile Mele vor rămâne în picioare și Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea […]”.

Vedeţi, El nu tace atunci când noi nu ascultăm cu adevărat. Nu se îndepărtează atunci când fugim de El găsindu-ne explicaţii şi scuze pentru a nu-I simţi prezenţa. Nu închide porţi atunci când partea noastră din colaborare este pusă deoparte pe motive de lene, lipsă de chef sau indispoziţie. Îl simţim absent uneori în necazurile noastre şi suntem confuzi, fiind lipsiţi de explicaţii şi perspectivă. Dar ne-am gândit vreodată că rampa de lansare pusă providenţial de către Dumnezeu spre a fi săltaţi peste necaz se află mai încolo decât credem şi am vrea? Că lamentaţiile şi acuzele nerostite la adresa Lui nu fac decât să sporească teama, depresia, descurajarea şi necredinţa? Şi că toate acestea pun frână în avântul nostru care ar face ca, la momentul potrivit, saltul necesar să fie atât de spectaculos pe cât se cere? Ne-am gândit vreodată că, în mijlocul Lui Dumnezeu care ne înconjoară, ridicăm văluri lipsite de transparență pe care El nu le va îndepărta, datorită dreptăţii Sale? A respectului față de propriile noastre decizii? Gesturile noastre le ridică în momente de care nici nu suntem pe deplin conştienți. Iar prin repetiție le transformăm în imaginare „ziduri de despărțire” între noi și El, făcându-ne să strigăm după ajutor în mijlocul unui întuneric pe care El nu l-a creat și nu a intenționat să fie niciodată în viața noastră de fii și fiice.

Suntem răspunzători de fiecare faptă, alegere și hotărâre pe care o luăm. Tot ce izvorăște din altceva decât adevăr, credință și dragoste aduce obscuritate. În momentele de căutare a intereselor noastre firești, egocentrismul nostru schimbă macazul spre destinații care nu sunt în planul Său de binecuvântare. Atunci, în centrul atenției noastre nu mai stă Atotputernicul Dumnezeu. Stă propria noastră ființă… Și astfel generăm preludiul unei închinări egolatre. La dumnezeii străini care ne-au făcut să ne rătăcim în neguri.

Există însă o altă cale de a trăi. În liniște. Dar ea începe cu liniștea ta și a mea de acum. Fă gestul de a lăsa totul deoparte în acest moment și călătoria ta va începe…