Sentimentele noastre sunt esenţiale, nu opţionale

   Sentimentele noastre sunt esenţiale pentru viaţa creştină, nu opţionale. Este uluitor pentru mine că atât de mulţi oameni încearcă să definească adevăratul creştinism în termeni de decizii, şi nu de sentimente. Nu vreau să spun prin asta că deciziile sunt neimportante. Problema este că ele necesită o transformare foarte mică. Ele nu sunt o dovadă a faptului că în inima omului a avut loc o lucrare adevărată a harului. Oamenii pot lua "decizii" cu privire la adevărul lui Dumnezeu, în timp ce inima lor este departe de El. Ne-am îndepăratt foarte mult de creştinismul lui Jonathan Edwards. Edwards atrage atenţia asupra pasajului din 1 Petru 1.8 şi argumentează că adevărata religie constă în mare parte din aceste sentimente:

   "Pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie nespusă şi plină de slavă. (1 Petru 1.8)

   El ne atrage atenţia că "adevărata religie" are două moduri de a acţiona în sufletele sfinţilor conform următorului test: dragostea faţă de Hristos (deşi nu L-ai văzut, Îl iubeşti) şi bucuria în Hristos (te bucuri cu o bucurie nespusă şi plină de slavă). Cele două stări ale sufletului sunt sentimente, şi nu doar nişte decizii.

  Concepţia lui Edwards cu privire la adevăratul creştinism era aceea că naşterea din nou aduce în fiinţă, dincolo de orice îndoială, o natură nouă care nu are sentimente noi. Cred că acest lucru este susţinut de întreaga Scriptură. Ni se porunceşte să simţim, şi nu doar să ne gândim sau să luăm decizii. Ni se porunceşte să trăim zeci de emoţii, şi nu doar să împlinim acte prin puterea voinţei.

   De exemplu, ni se porunceşte să nu poftim şi este evident că fiecare poruncă de a nu a avea anumite sentimente este, de asemenea, o poruncă de a simţi într-un anumit fel. Contrariul poftei este mulţumirea cu ce avem, iar aceasta este exact ceea ce ni se porunceşte să experimentăm în Evrei 13.5: "Mulţumiţi-vă cu ce aveţi acum."

   Ni se porunceşte să nu ţinem supărare, ci să iertăm din inimă. Observă că legea nu spune: "Ia decizia de a te lăsa de acel lucru."  Ci, mai degrabă, spune: "Trăieşte un eveniment în inima ta". În mod asemănător, în 1 Petru 1.22 ("iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii") şi în Roamni 12.10 ("Fiţi plini de afecţiune unii faţă de alţii") ni se porunceşte şi intensitatea cu care să simţim.

   Printre multe alte exemple de sentimente pe care Scriptura ne porunceşte să le simţim se află şi următoarele: BUCURIA (Psalmul 100.2, Filipeni 4.4, 1 Tesaloniceni 5.16, Romani 12.8, 12.15) SPERANŢA (Psalmul 42.5, 1 Petru 1.13), FRICA (Luca 12.5, Romani 11.20, 1 Petru 1.17), PACEA (Coloseni 3.15), RÂVNA (Romani 12.11), ÎNTRISTAREA (Romani 12.15, Iacov 4.9), DORINŢA (1 Petru 2.2), BLÂNDEŢEA (Efeseni 4.32), ZDROBIREA INIMII şi MÂHNIREA (Psalmul 51.17), MULŢUMIRE (Efeseni 5.20, Coloseni 3.17), SMERENIA (Filipeni 2.3).

   Nu cred că este posibil să spunem că astfel de versete se referă la alegerea opţională a glazurii de pe prăjitura deciziei. Ele sunt poruncite de Domnul care spune: "Şi de ce-Mi ziceţi "Doamne, Doamne!" şi nu faceţi ce spun Eu?" (Luca 6.46).

   Este adevărat că inimile noastre sunt adesea insensibile. Nu simţim profunzimea sau intensitatea sentimentelor adecvate persoanei lui Dumnezeu sau cauzei Sale. Este adevărat că în astfel de cazuri, atât cât depinde de noi, trebuie să ne folosim voinţa şi să luăm decizii prin care sperăm să ne fie reaprinsă bucuria. Deşi dragostea lipsită de bucurie nu este ţinta noastră ("Dumnezeu iubeşte dătătorul voios"), totuşi este mai bine să ne facem datoria fără niciun pic de bucurie decât să n-o facem deloc, cu condiţia să existe un duh de pocăinţă pentru împietrirea inimilor noastre.

   Adesea sunt întrebat ce ar trebui să facă un creştin dacă nu simte bucuria ascultării. Este o întrebare bună. Răspunsul meu nu este să mergi pur şi simplu mai departe şi să-ţi faci datoria fiindcă sentimentele sunt irelevante! Ci răspunsul meu cuprinde trei paşi. În primul rând mărturiseşte păcatul lipsei de bucurie. Recunoaşte răceala vinovată a inimii tale. Nu spune că nu contează ce simţi. În al doilea rând, roagă-te cu sinceritate ca Dumnezeu să-ţi restaureze bucuria ascultării. În al treilea rând, mergi mai departe, acţionează şi fă-ţi datoria, sperând că faptele îşi vor reaprinde plăcerea.

   Acest sfat diferă foarte mult de următorul: "Fă-ţi datoria, căci sentimentele nu contează." Aceşti paşi sunt prescrişi pe baza presupunerii că există ceea  ce se numeşte făţărnicie. Aceşti paşi au la bază credinţa că ţinta noastră este reunirea datoriei cu plăcerea şi că îndreptăţirea separării acestora înseamnă îndreptăţirea păcatului. John Murray spune acest lucru astfel:

   "Nu există niciun conflict între gratificarea dorinţei şi intensitatea plăcerii omului, pe de-o parte, şi împlinirea poruncii lui Dumnezeu, pe de alta... tensiunea care există adesea în noi între sentimentul datoriei şi spontaneitatea din toată inima este o tensiune care apare din cauza păcatului şi a voinţei neascultătoare. O astfel de tensiune nu ar fi invadat niciodată inima omului necăzuit în păcat. Iar acţiunile harului mântuitor sunt redirecţionate spre îndepărtarea acestei tensiuni astfel încât totul să fie aşa cum a fost la început, o armonie perfectă între datorie şi plăcere, între poruncă şi dragoste.

   Acesta este scopul harului mântuitor.