Semnele distinctive ale emoțiilor cu adevărat sfinte și pline de har

După cum Scriptura ne învață clar că practica este cea mai bună dovadă a sincerității unor creștini practicanți, tot așa, rațiunea ne învață același lucru. Rațiunea arată că faptele oamenilor sunt interpreți mai buni și mai credincioși ai minții lor, decât vorbele. Bunul simț al tuturor oamenilor i-a învățat de-a lungul veacurilor și în toate națiunile, să judece inimile oamenilor în alte privințe în special pe baza practicii lor, de exemplu, dacă un om este supus loial, un iubit adevărat, un copil ascultător sau un slujitor credincios. Dacă un om pretinde să aibă o mare dragoste și prietenie față de un altul, rațiunea îi învață pe toți oamenii că o asemenea pretenție nu reprezintă o dovadă atât de mare de iubire și prietenie din inimă, cum o arată faptele sale -dacă îi este credincios și statornic prietenului său în vreme de prosperitate și în necaz, dacă este gata să renunțe la sine și să se lepede de sine, și să sufere pierdere în ce privește interesele lui personale, ca să-i facă bine. Un om înțelept se va încrede mai mult în asemenea dovezi ale sincerității și prieteniei celuilalt decât într-o mie de declarații sincere și solemne de prietenie, și de exprimări sentimentale ale prieteniei în cuvinte. Din același motiv, practica trebuie privită ca fiind cea mai bună dovadă a prieteniei față de Hristos. Rațiunea spune ceea ce a spus și Hristos în Ioan 14.21:

Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iubește.

Astfel, dacă vedem un om care pare să-L urmeze și să-L imite pe Hristos, dând dovadă de o lepădare de sine evidentă în onoarea lui Hristos, promovând Împărăția Sa și interesele Sale în lume, rațiunea ne învață că aceasta este o dovadă mai sigură de iubire față de Hristos, putând să ne încredem în ea mai mult decât dacă omul ar afirma numai că are dragoste pentru Hristos și și-ar relata experiențele lăuntrice pe care le-a avut în raport cu această dragoste față de El, ce iubire puternică a simțit și modul în care inima lui a fost copleșită de această iubire în cutare sau cutare ocazie, când, în același timp, în viața lui se vede prea puțină imitare a lui Hristos în purtarea sa, și el pare să șovăie să facă vreun lucru mare pentru El sau să renunțe la sine ca să promoveze Împărăția Lui, fiind gata să se scuze ori de câte ori e chemat să se lepede de sine pentru Hristos. Atunci când își declară experiența, omul poate să spună că inima lui s-a îndepărtat de lume și că a văzut deșertăciune ei, așa că totul i se pare fără valoare din când în când, putând să afirme că renunță la toate pentru Dumnezeu, luând cerul și pământul ca martori; dar, dacă în purtarea lui el urmează cu înverșunare lumea, dacă se ține cu tărie de ceea ce a dobândit în viață, dacă urăște foarte mult ideea de a se despărți de ele pentru scopuri caritabile sau evlavioase, atunci lucrurile acestea îi sunt specifice la fel de mult ca sângele din inima lui. Dar există și un alt creștin practicant, care nu spune prea multe, dar care în purtarea lui pare în orice vreme gata să se lepede de lume, ori de câte ori aceasta stă în calea îndatoririlor sale, fiind liber să se despartă de ea oricând, ca să promoveze religia și binele semenilor săi. Rațiunea ne învață că cel de pe urmă oferă o manifestare mult mai credibilă a unei inimi ce s-a lepădat de lume. Și, dacă un om pare să umble în smerenie înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, și trăirea lui arată o inimă zdrobită, dacă este răbdător și supus lui Dumnezeu în necazuri, și blând în comportamentul lui printre oameni, aceasta reprezintă o dovadă mai clară a smereniei sale decât dacă un om ar spune doar ce sentiment puternic a avut cu privire la nevrednicia sa sau cum a fost adus să se prostearnă în țărână, fiind golit cu totul de sine, văzând că nu e nimic și cu totul murdar și odios etc, când, în același timp acționează de parcă s-ar considera primul și cel mai bun dintre sfinți, pe drept fruntașul tuturor creștinilor din oraș; dacă este trufaș, încăpățânat și nerăbdător față de cea mai mică contradicție sau opoziție, putem fi siguri într-un asemenea caz că practica acestui om izvorăște dintr-un loc mai prejos în inima lui decât o afirmă profesiunea lui de credință. La fel - ca să nu menționăm mai multe cazuri- dacă un practicant al creștinismului manifestă în purtarea sa un duh de milă și blândețe față de alții care au fost loviți de încercări, dacă este gata să poarte poverile împreună cu ei, dornic să-și cheltuiască averea pentru ei și să sufere multe inconveniente în interesele sale lumești, pentru a promova binele altor suflete și trupuri: nu este oare aceasta o demonstrație mai credibilă a unui duh de iubire față de oameni, decât simpla declarație a unui om care spune ce dragoste mare a simțit față de alții în anumite perioade și ce milă i-a fost de sufletele lor, că sufletul lui a suferit durerile nașterii pentru ei și cum a simțit o dragoste din inimă și compasiune față de dușmanii lui, pe când purtarea lui arată un duh foarte egoist, zgârcit și avar, care păstrează totul pentru sine și nu dă nimic aproapelui său, fiind poate și invidios și certăreț?

Persoanele cuprinse de o mare emoție pot să-și imagineze că doresc să facă lucruri mari, să înfăptuiască multe și să sufere multe, putând să declare cu toată încrederea și puterea, inimile lor fiind însă departe de așa ceva. Astfel, mulți oameni cuprinși de emoții mari au crezut că sunt gata să fie condamnați pe vecie pentru slava lui Dumnezeu. Emoțiile trecătoare produc cu ușurință cuvinte; și cuvintele sunt ieftine; iar evlavia e mai ușor de simulat prin cuvinte, decât prin fapte.

Practica creștină este un lucru costisitor și greu. Lepădarea de sine care le este cerută creștinilor și îngustimea drumului care duce la viață nu constă în cuvinte, ci în practică. Ipocriții pot fi mult mai ușor făcuți să vorbească ca sfinții, decât să acționeze ca sfinții.

Așa că este limpede că practica creștină este cel mai bun semn sau manifestare a adevăratei evlavii a unui creștin în ochii aproapelui său.