Să ne vedem așa cum suntem -5-

Nu mă pot gândi la ceva mai important pentru creșterea spirituală decât la relații bune în TRUPUL LUI HRISTOS. S-au scris multe cărți despre poruncile Scripturii privind relația cu aproapele: iubiți-vă unii pe alții, purtați-vă poverile unii altora, bucurați-vă și plângeți unii cu alții și așa mai departe. Dar o parte importantă a responsabilității noastre față de tovarășii noștri creștini a fost neglijată: A RĂSPUNDE CU DRAGOSTE ȘI A PRIMI RĂSPUNSUL ALTORA FĂRĂ AUTOPROTECȚIE.

N-am înțeles destul de bine adevărul că inima noastră este nespus de înșelătoare. Putem să credem cu o sinceritate neprefăcută că o ducem bine din punct de vedere spiritual în timp ce modul nostru de a ne raporta la persoanele importante este mai mult autoprotector decât iubitor. Suntem ca și copilul care-și face curat în cameră numai atunci când i se spune. După ce a strâns patul, sau măcar s-a străduit să-l facă, și după ce hainele de pe podea au dispărut, el declară că este ordine. E suficientă o ordine de suprafață dar numai până ce vine mama. O privire sub patul șifonat e suficientă pentru ca ea să strige după Joni. Când dezordinea ascunsă e scoasă la iveală, Joni pare încurcat, aproape rănit de criticile mamei: ... și acolo trebuie să fac ordine? ! ...

Trebuie într-adevăr să ne stabilim standarde pentru curățenie și să ne întrebăm pe care dintre ele nu le atingem. Dacă Scriptura reprezintă idealul iar Duhul lui Dumnezeu dă la o parte învelișul de deasupra pentru a ne dezvălui ce mai avem de făcut, poporul lui Dumnezeu poate pune punctul pe -i- în cazul problemelor specifice la care trebuie să fim atenți.

Suntem avertizați: ... LUAȚI SEAMA... CA NICIUNUL DINTRE VOI SĂ NU AIBĂ O INIMĂ REA ȘI NECREDINCIOASĂ, CARE SĂ VĂ DESPARTĂ DE DUMNEZEUL CEL VIU. Dar inima noastră este înclinată spre păcat și necredință, și, mai rău, ne face să credem că este sănătoasă când nu este. De aceea, scriitorul epistolei către Evrei își urmează avertismentul împotriva unei inimi păcătoase cu sfatul: ... ÎNDEMNAȚI-VĂ UNII PE ALȚII ÎN FIECARE ZI, CÂTĂ VREME SE ZICE -ASTĂZI- PENTRUCA NICIUNUL DIN VOI SĂ NU SE ÎMPIETREASCĂ PRIN ÎNȘELĂCIUNEA PĂCATULUI.

Aparent, trebuie să interacționăm zilnic cu ceilalți, pentru ca să înțelegem cum funcționează inima noastră înșelătoare. Cred că este responsabilitatea mea să cunosc suficient de bine câțiva oameni pentru a-mi forma o părere despre modurile specifice, subtile și evidente deopotrivă, în care ei încalcă porunca de a iubi. Trebuie, de asemenea, să mă las cunoscut în același mod în relațiile mele zilnice.

Când păcatul are loc deasupra nivelului mării, când cineva încalcă în mod clar standardele sfinte ale lui Dumnezeu prin adulter sau înșelăciune în afaceri, trebuie să ne apropiem de persoana ofensată cu duhul smerit al împăcării. Dar cele mai multe eforturi de a ne confrunta cu păcatul nostru și al altora sunt orientate spre aceste păcate vizibile sau poate spre rezolvarea tensiunilor evidente din cadrul unei relații. Subtilitățile păcatului autoprotecției, modurile în care hotărârea noastră de a ne feri de durere ne duce la încălcarea chemării de a ne implica în relații cu alții, trec neobservate și nerezolvate. Și, totuși, aceste tipare de autoapărare sunt tragice pentru că împiedicăm oamenii să întrețină relații strânse. Grupuri de oameni care se înțeleg bine și se bucură de prezența celorlalți, pot să studieze Scriptura și să se roage împreună dar cei mai mulți dintre ei știu că nu au trăit o cercetare. Au fost încurajați, și, poate au învățat ceva. Dar nu au fost transformați în oameni care îi influențează pe alții prin dinamismul realității creștine.

Când ajung la formarea relațiilor, creștinii n-au decât două opțiuni: ori rămân la o distanță confortabilă de luptele și păcatul din viața celuilalt, ori deschid o conservă plină cu viermi. Când alegem prima opțiune, viața se desfășoară ca de obicei: caldă, politicoasă, plăcută, dogmatică, ocazional întreruptă de păcatul grav al cuiva, dar în general irelevantă pentru părțile esențiale ale vieții omenești. Când alegem cea de-a doua soluție, grupul poate părea mai degrabă turbulent decât de ajutor. Unii vor fi disperați întrebându-se ce s-a întâmplat cu încurajarea. Alții se vor simți ofensați și vor alege altă biserică. Dar când viermii autoapărării și ai spiritului plin de pretenții ies din conservă, când oamenii ajung să-și cunoască reciproc durerile și dezamăgirile, când se discută probleme cu adevărat importante, atunci există posibilitatea închegării relațiilor care schimbă vieți.

În mod evident, susțin cu tărie cea de-a doua opțiune. Dar nu fără teamă. Comunicarea problemelor pe care le avem în viață nu ne garantează încurajare din partea altora. Prea des, oamenii care devin vulnerabili sfârșesc prin a se simți neînțeleși, stânjeniți, împovărați sau fără speranță din cauza luptelor pe care le duc.