Rugăciunea celui părăsit -3-

Cea de-a doua purificare amintită de Sfântul Ioan se referă la dezbrăcarea de dependența rezultatelor lăuntrice. Aceasta este chiar mai tulburătoare și mai dureroasă decât cea dintâi, deoarece vine să ne amenințe însăși rădăcina a tot ceea ce credem și a tuturor lucrurilor cărora ne-am dăruit. La început, devenim din ce în ce mai nesiguri cu privire la lucrările lăuntrice ale Duhului. Nu înseamnă că nu mai credem în Dumnezeu, ci ne punem mai profund întrebarea:

În ce fel de Dumnezeu credem? Este oare Dumnezeu bun și absorbit de bunătatea noastră, sau este crud, sadic, un adevărat tiran?

Descoperim că până și lucrările credinței, ale nădejdeii și ale dragostei devin subiect al îndoielii. Motivațiile noastre personale ne dau de bănuit. Ne facem griji, întrebându-ne dacă nu cumva actul cutare sau gândul cutare este inspirat de teamă, vanitate sau aroganță și nu de credință, nădejde, dragoste.

Asemeni unui copil înspăimântat, pășim cu prudență prin negura întunecată ce învăluie acum Sfânta Sfintelor. Începem să încercăm pământul cu piciorul și devenim nesiguri pe noi înșine. Întrebări sâcâitoare ne asaltează cu o forță pe care n-o mai avuseseră nicicând înainte.

Oare rugăciunea nu este doar o șmecherie psihologică? Răul va birui oare în cele din urmă? Universul acesta are cu adevărat vreun sens? Mă iubește cu adevărat Dumnezeu?

Paradoxal însă, prin toate acestea, Dumnezeu ne purifică credința amenințând să ne-o distrugă. Suntem conduși către o neîncredere profundă și sfântă în toate impulsurile superficiale și în toate străduințele omenești. Ajungem să cunoaștem, mai profund ca înainte, capacitatea noastră infinită de autoamăgire. Încetul cu încetul, suntem îndepărtați de certitudinile zadarnice și de loialitățile false. Încrederea în toate rezultatele interioare și exterioare ne este spulberată, așa încât să putem învăța credința în Dumnezeu, și numai în El. Prin goliciunea sufletului nostru, Dumnezeu dă naștere detașării, smereniei, răbdării și perseverenței.

Și, cel mai surprinzător dintre toate, însăși seceta prin care trecem cultivă în noi obiceiul rugăciunii. Toate distragerile au dispărut. Până și părtășia caldă s-a dus cu totul. Am început să ne focalizăm atenția. Sufletul ne este pârjolit. Și însetat. Iar setea aceasta ne poate conduce la rugăciune. Spun -poate- pentru că ne poate de asemeni conduce la disperare sau ne poate face să abandonăm pur și simplu căutarea.

RUGĂCIUNEA DE PLÂNGERE

Și ajungem astfel la o altă chestiune și anume: CE FACEM ÎN ACESTE PERIOADE DE ABANDON?

EXISTĂ VREUN GEN DE RUGĂCIUNE ÎN CARE NE PUTEM IMPLICA ATUNCI CÂND NE SIMȚIM PĂRĂSIȚI?

Da! Putem începe prin a rosti RUGĂCIUNEA DE PLÂNGERE. Este o formă de rugăciune în mare parte pierdută în religia noastră modernă, pe care ne-o facem mai acceptabilă înlăturând toate lucrurile neplăcute, însă Biblia abundă de astfel de rugăciuni.

Cea mai bună cale pe care o știu eu de a reînvăța acest fel de apropiere de Dumnezeu -confirmat prin proba timpului- este să ne rugăm folosind acea parte a Psaltirii cunoscută tradițional sub numele de Psalmii de lamentație. Cântăreții din antichitate știau cu adevărat cum să se plângă iar vorbele lor încărcate de durere și frustrare ne pot călăuzi buzele în rugăciunea pe care nu îndrăznim să o înălțăm de unii singuri. Ei au exprimat deopotrivă reverență ȘI dezamăgire:

DUMNEZEL LAUDEI MELE, NU TĂCEA (Psalmul 109.1)

Au trecut prin speranță care nu se dă bătută dar ȘI prin disperare crescândă:

DOAMANE, EU ÎȚI CER AJUTORUL, ȘI DIMINEAȚA RUGĂCIUNEA MEA SE ÎNALȚĂ LA TINE. PENTRU CE, DOAMNE, LEPEZI SUFLETUL MEU? PENTRU CE ÎMI ASCUNZI FAȚA TA? (Psalmul 88.13/14)

Aveau încredere în caracterul lui Dumnezeu ȘI erau exasperați de inerția lui Dumnezeu:

DE ACEEA, ZIC LUI DUMNEZEU, STÂNCA MEA: PENTRU CE MĂ UIȚI? (Psalmul 42.9)

Psalmii de lamentație ne învață să aducem în rugăciune conflictele și contradicțiile noastre lăuntrice. Ne îngăduie să ne strigăm părăsirea în cavernele întunecate ale abandonului și apoi să auzim ecoul întorcându-se înspre noi, tot mereu și mereu, până când ne luăm vorbele înapoi, plini de amărăciune doar pentru a le striga din nou.

Ne dau voie acum să ne ridicăm pumnul spre Dumnezeu iar în clipa următoare să izbucnim într-o doxologie.