Rugăciunea celui părăsit

Pentru a ajunge la plăcerea pe care nu o ai, trebuie să mergi pe o cale de care nu te bucuri. (Sfântul Ioan al Crucii)

Nu există nicio rugăciune mai tânguitoare și izvorâtă mai din adâncul inimii decât strigătul lui Isus:

DUMNEZEUL MEU, DUMNEZEUL MEU, PENTRU CE M-AI PĂRĂSIT? (Matei 27.46b).

Experiența lui Isus pe cruce, a fost, desigur, cu totul unică și irepetabilă, pentru că acolo El lua asupra Sa păcatul lumii. Însă, în felul nostru, tu și cu mine ne vom ruga această RUGĂCIUNE A CELUI PĂRĂSIT - dacă urmărim intimitatea comuniunii perpetue cu Tatăl. Se pare că perioadele de aparentă părăsire, absență și abandon au un caracter universal printre cei care au umblat mai înainte de noi pe această cale a credinței. Bine am face să ne obișnuim cu ideea că, mai devreme sau mai târziu, și noi vom afla ce înseamnă să te simți părăsit de Dumnezeu.

Scriitorii din vechime au vorbit despre această realitate ca Deus Absconditius - DUMNEZEUL ASCUNS. Nu-i așa că înțelegi acum aproape instantaneu experiența pe care ți-o descriu aceștia? Ți s-a întâmplat vreodată să încerci să te rogi și să nu simți nimic, să nu vezi nimic, să nu sesizezi nimic? Ți s-a părut vreodată că rugăciunile tale nu fac decât să urce spre tavan, și de acolo să ricoșeze dintr-un capăt al încăperii goale spre altul? Au existat momente când ai avut disperată nevoie să auzi un cuvânt care să-ți dea siguranță, să primești o dovadă a prezenței divine și n-ai primit nimic? Uneori se pare că Dumnezeu pur și simplu este ascuns de noi. Facem tot ce știm. Ne rugăm. Slujim. Ne închinăm. Trăim în credincioșie, pe cât ne stă în putință. Și totuși, nimic... nimic! Pare că batem la ușa Cerului cu pumnii învinețiți prin întuneric, dacă e să folosim cuvintele lui Buttrick.

Sunt sigur că înțelegeți că atunci când vorbesc despre absența lui Dumnezeu, nu mă refer la o absență reală, ci mai degrabă la sentimentul absenței. Dumnezeu este mereu alături de noi -teologic vorbind, cunoaștem acest lucru- însă există momente când El ne răpește conștiența prezenței Sale.

Însă aceste scrupulozități teologice ne sunt de prea puțin folos atunci când pătrundem în Sahara sufletului. Aici experimentăm adevărata singurătate spirituală. Ne simțim abandonați de prieteni, de soț, soție, de Dumnezeu. Orice speranță dispare ca un abur, în clipa în care întindem mâna să o atingem. Orice vis se stinge în clipa când încercăm să-l înfăptuim. Punem întrebări, ne îndoim, ne frământăm, nimic nu ne ajută. Ne rugăm dar cuvintele par goale. Ne îndreptăm spre muzică și ea nu reușește să ne miște. Căutăm părtășia cu alții și descoperim în ea doar vorbire de rău, interese personale, egoism.

Metafora biblică pentru această experiență a părăsirii este PUSTIUL. O imagine adecvată, căci ne simțim cu adevărat uscați, neroditori, pârjoliți. Plângem alături de psalmist: STRIG ZIUA, DUMNEZEULE, ȘI NU-MI RĂSPUNZI: STRIG ȘI NOAPTEA, ȘI TOT N-AM ODIHNĂ (psalmul 22.2). Ba chiar începem să ne întrebăm dacă există vreun Dumnezeu care să ne răspundă.

Aceste experiențe de ABANDON ȘI SINGURĂTATE au ieșit și vor mai ieși în calea fiecăruia dintre noi. Așadar, ar fi de folos să vedem dacă se poate spune ceva care să ne fie de ajutor atunci când înfruntăm pustietatea stearpă a absenței lui Dumnezeu.

O AUTOSTRADĂ

Primul cuvânt ce trebuie rostit aici este unul de încurajare. Nu ne aflăm pe o potecă îngustă ce nu duce nicăieri, ci pe o autostradă. Mulți au călătorit pe acest drum înaintea noastră. Gândiți-vă la Moise cel exilat din splendorile Egiptului, care a așteptat an după an de tăcere, ca Dumnezeu să-Și elibereze poporul. Gândiți-vă la strigătul tânguitor al psalmistului către Dumnezeu: PENTRU CE MĂ UIȚI? (psalmul 42.9). Gândiți-vă la Ilie, într-o peșteră părăsită stând de veghe de unul singur, în fața vântului, a cutremurului de pământ și a focului. Gândiți-vă la Ieremia coborât într-o fântână preschimbată în temniță până când s-a scufundat în noroi. Gândiți-vă la Maria și la veghea ei solitară pe Golgota. Gândiți-vă la acele cuvinte singuratice de pe culmea Golgotei: DUMNEZEUL MEU, DUMNEZEUL MEU, PENTRU CE... pentru ce? ... pentru ce: ...

De-a lungul secolelor creștinii au avut parte de o experiență similară celor de mai sus. Sfântul Ioan al Crucii a numit-o NOAPTEA NEAGRĂ A SUFLETULUI. Un scriitor englez anonim a etichetat-o drept NORUL NECUNOAȘTERII. George Fox a spus simplu: CÂND ERA ZIUĂ, ÎMI DOREAM SĂ VINĂ NOAPTEA, IAR CÂND ERA NOAPTE, ÎMI DOREAM ZIUA.

Îmbărbătează-te deci - tu și cu mine, ne aflăm într-o tovărășie aleasă!

Mai mult decât atât, aș vrea să știi că dacă te confrunți cu VÂNTUL ADUCĂTOR DE USCĂCIUNE AL PREZENȚEI LUI DUMNEZEU, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu este nemulțumit de tine, sau că ești insensibil la lucrarea Duhului lui Dumnezeu, sau că ai comis un păcat înfiorător împotriva Cerului sau că e ceva în neregulă cu tine, sau orice altceva. Întunericul este o experiență clară de rugăciune. El trebuie așteptat, ba mai mult, chiar primit cu brațele deschise.