Râurile tămăduitoare

Râurile tămăduitoare

   Când în sfârşit se trezi, soarele se afla în înaltul cerului. Mult-Temătoarea privi prin gura peşterii în care se afla. Totul se scălda într-o lumină strălucitoare, care conferea oricărui obiect o anume mareţie. Ea mai stătu întinsă o vreme, strângându-şi gândurile şi încercând să descifreze unde se afla. Peştera stâncoasă în care se revărsau razele de soare era caldă şi liniştită şi îmbibată de parfum de nard, tămâie şi mir. După o vreme îşi dădu seama că aceste miresme emanau din învelitoarea care se găsea pe ea. O dădu uşor la o parte, se ridică şi privi în jurul ei. Apoi îşi reaminti tot ce se întâmplase cu ea.

   Puţin curioasă, ea dădu la o parte haina şi fu uimită să nu găsească nici un semn de suferinţă sau amorţeală în nici o parte a corpului ei. Ridicându-se încet, ieşi, apoi stătu nemişcată privind în jur. Canionul, care fusese învăluit în ceaţă aşa încât nimic nu putu fi distins, stălucea acum în lumina aurie a soarelui. Iarba moale, proaspătă creştea peste tot, asortată cu genţiane şi alte floricele aidoma unor bijuterii de o gamă variată. Se puteau vedea insule de lămâiţă parfumată, apoi muşchi şi mirt de-a lungul pereţilor stâncoşi, totul udat de rouă. În centrul canionului, la mică distanţă de peşteră, se afla piatra lungă de altar de care fusese legată, dar în lumina soarelui ea putu observa că florile şi muşchiul, care creştea peste tot, o acopereau, conferindu-i prospeţime. Păsărele ţopăiau ici şi colo, scuturând stropii de rouă de pe firele de iarbă şi ciripind vesele în timp ce-şi curăţau penajul. Una din ele se aseză tocmai pe altar, cu guşuliţa tremurând de trilurile unui cântec de bucurie, dar cel mai frumos şi impresionant lucru dintre toate era acela că de sub piatra altarului izvora un şuvoi de ape, limpede ca şi cristalul. Curgea formând o serie de cascade, trecea apoi prin scobiturile de stâncă ale canionului până la marginea unei stânci, peste care se revărsa cu zgomot şi veselie tumultoasă. Mult-Temătoarea se afla chiar la baza acestei cascade mari şi recunoscu acum că aceasta curgea de sub altarul de care o legase preotul.

   Câtva timp ea stătu uitându-se împrejur, cu inima săltându-i de o fericire mai presus de priceperea ei, şi plină de o pace nespus de dulce, ce păreau să o învăluie. Era singură în canion. Nici urmă de tovarăşele ei Suferinţă şi Tristeţe şi nici de preotul de la altar. Singurele care suflau şi mişcau alături de ea în canion erau gureşele păsărele vesele, insectele şi fluturii care zburau repede printre flori. Deasupra tuturor acestora se întindea un cer complet lipsit de nori, pe fundalul căruia se profilau crestele albe ale Înălţimilor.

   Primul lucru pe care îl făcu, după ce admiră peisajul, fu acela de a păşi spre râul care ţâşnea de sub altar. O atrăgea în mod irezistibil. Se aplecă pe mal şi îşi trecu degetele prin cristalul apei. Era rece ca gheaţa, dar îi transmise o undă de extaz prin tot corpul. Fără şovăire ea lepădă haina cea albă pe care o purta şi păşi în unul din bazinele stâncoase; parcă se scufundase într-un râu efervescent de viaţă; se simţi împrospătată bucurându-se de o senzaţie perfectă de bunăstare.

   Stând pe malul de muşchi al bazinului, ea privi întâmplator în jos şi observă pentru prima dată că picioarele ei nu mai erau deformate şi urâte aşa cum fuseseră dintotdeauna, ci erau drepte, cu formă perfectă, de un alb imaculat pe fundalul ierbii verzi şi mătăsoase. Ea îşi reaminti apoi de râurile tămăduitoare despre care îi spusese Păstorul, care ţâşneau din pământ pe Înălţimi. Păşind înapoi în apă se aplecă şi îşi stropi obrazul. Apoi găsi un alt ochi de apă limpede şi liniştită precum o oglindă. Îngenunchind, ea îşi privi chipul în luciul neclintit, putându-l vedea desluşit. Era adevărat: gura cea dizgraţioasă şi strâmbă dispăruse iar faţa pe care o vedea reflectându-se era relaxată şi perfectă, la fel ca a unui copilaş.

   Începu apoi să colinde canionul şi descoperi frăguţe si afine şi alte fructe mici de pădure care creşteau pe maluri. Constată că un pumn din aceste fructe se dovedi a fi cea mai consistentă si energizantă hrană pe care o gustase vreodată. Mergând mai departe ajunse la marginea stâncii peste care se revărsau apele şi rămase acolo multă vreme uitându-se la saltul râului peste buza stâncii, a cărui veselie tumultoasă acoperea orice alt sunet. Apele cristaline reflectau strălucirea soarelui în traseul lor descendent, iar jos de tot ea văzu alpii verzi pe unde fusese condusă de Păstor şi unde stătuseră cândva exact la poalele acestei cascade. Se simţea complet cuprinsă de pace, iar liniştea lăuntrică deosebită şi mulţumirea din inima ei înlătură orice sentiment de curiozitate, singuratate sau anticipaţie. Nu se gândi nici o clipă la viitor. Îi era suficient sa fie acolo, în acel canion linistit, ascunsă în vârf de munte cu râul voeţii curgând alaturi, să se odihnească şi să-şi revină după acea călatorie lungă. Nu după mult timp se întinse pe un covor de muşchi şi adormi iar de cum se trezi se scaldă din nou în apele râului. Astfel, ziua cea lungă şi tihnită trecu aidoma unui vis, timp în care ea se odihni, se scălda, se hrăni din când în când cu fructe ca apoi sa se culce din nou.

   Când într-un târziu umbrele se lungiră, soarele coborî spre vest şi piscurile înzăpezite străluciră, soarele coborî spre vest şi piscurile înzăpezite străluciră maiestuos în nuanţe de roz şi roşu, ea se retrase în peşteră, se strecură sub învelitoarea înmiresmată şi căzu într-un somn profund şi lipsit de vise, la fel ca acela al primei nopţi, în care fusese aşezată acolo de preot.