Pregătire pentru cea de-a doua venire (4)

   În mireasa din Cântare vedem pe cineva care locuieşte pe deplin în dragostea lui Hristos. Ea nu poate să nu-şi reamintească de faptul că mai sunt şi alţii care şi-ar dori să vină la adăpostul unei asemenea iubiri. Înainte ca ea însăşi să fi răzbătut până la starea de a-şi da seama de prezenţa Domnului şi astfel de a-I contempla chipul, cea mai mare grijă a ei fusese imaturitatea altor credincioşi (8.8). De aceea, acum, în prezenţa Lui, ea o pomeneşte pe "sora micuţă", prin care sunt reprezentaţi credincioşii în care există o măsură de viaţă, dar şi multă imaturitate în credinţa lor şi în dragostea pentru El. Datorită unirii ei, de-acum depline, cu Domnul, ea îşi poate vărsa inima îniantea Lui, în privinţa aceasta. "Ce vom face" este povara ei, "cu sora noastră în ziua când îi vor veni peţitorii?"

   Sora cea micuţă vedea în mireasă o pildă a adevăratei vieţi de iubire. Şi nădăjduia că Iubitul cel veşnic, prin viaţa şi lucrarea Duhului Sfânt, o va purta spre aceeaşi legătură de dragoste şi părtăşie. Ţinând seama de dorinţa ei, ce se putea face pentru ea? În privinţa vieţii şi a cunoştinţei nu era decât o micuţă. N-avea încă ţâţe, ceea ce înseamnă o lipsă de maturitate în dragostea şi statura duhovnicească. Credincioşii asemenea au nevoie de îngrijirea plină de dragoste a celor crescuţi, pentru ca starea nedesăvârşită a iubirii duhovniceşti nu-I poate aduce nici o mulţumire Domnului. În viaţa oricărui credincios vine o zi a peţitului şi a chemării, din partea Domnului. A răspunde sau nu chemării ţine de libertatea de alegere pe care o are fiecare. Dar nu există nici o excepţie de la faptul că Domnul Se aşteaptă la o creştere deplină a dragostei şi a credinţei în orice credincios. Întrebarea este, aşadar, în ce fel o putem ajuta pe sora noastră cea micuţă pentru a-i îndrepta starea de imaturitate?

   Astfel împovărată de lipsa de creştere a altora, mireasa Îi împărtăşeşte Preaiubitului grija ei. Ea însăşi este într-o asemenea măsură în voia lui Dumnezeu încât poate întrebuinţa familiarul "noi". Preocuparea ei era într-o asemenea unitate cu gândul Domnului, încât putea spune "noi". Ceea ce-şi dorea ea să facă El era exact ceea ce vroia Domnul să facă; de aceea a zis ea "noi". Astfel erau unirea şi armonia cu Preaiubitul, încât rugăciunea nu mai era cerere, ci, mai degrabă, o expresie a voii lui Dumnezeu pentru sora cea micuţă. Dorinţa pe care mireasa o avea în privinţa credincioşilor mai puţin crescuţi nu pleca din vreun interes egoist şi nici nu era manifestarea unui duh de superioară îngăduinţă; era, mai degrabă, expresia curată a ceea ce îşi doreau amândoi, în unire, ea şi Preaiubitul ei. Răspunsul Lui dovedeşte că aşa este (8.9).

   Dacă se află în ea ceva care este cu adevărat din Dumnezeu, făcând-o deosebită şi separând-o de tot ceea ce nu este de la Dumnezeu, după cum pare să sugereze un zid, atunci se pot zidi pe ea nişte "zimţi de argint". Se poate clădi în viaţa ei tot ceea ce provine din răscumpărare şi din tot ceea ce este nobil şi înalt. Dacă ea duce cu adevărat o viaţă pusă deoparte pentru Dumnezeu, prin prezenţa şi puterea Duhului Sfânt, atunci viaţa ei poate fi zidită cu roadele răscumpărării.

   "Dacă este uşă", cu alte cuvinte, dacă este cu adevărat un astfel de martor încât şi alţii să pot să intre prin ea în cunoştinţa adevărului a lui Dumnezeu, atunci vom zidi în ea nouă viaţă cerească a lui Hristos, a cărui înfăţişare esta ca a "cedrului". "Noi" - adică eu, cu ajutorul exemplului dat de voi (1 Corinteni 11.1) - nu dorim altceva decât tot ce este mai bun pentru sora cea micuţă.

   Ea se vede pe sine ca una care este pusă deoparte pentru Domnul Însuşi (8.10). El o scosese din necurăţie, din tot ce era lumesc şi de rând. Remarca pe care o face cu privire la pieptul ei este o întărire a adevărului că dragostea şi credinţa ei, a căror creştere a depins de o totală separare de lume, atinsese acum maturitatea. Domnul zidise în ea credinţa şi dragostea şi le pusese temelii puternice. Virtuţile acestea nu mai erau lipsite de formă, ci se înălţau ca nişte turnuri. Astfel ea era în ochii Lui ca una care-şi găsise har şi pace. Se transformase într-o persoană care începuse să se bucure de o adevărată viaţă de pace. Vedem că separarea de lume este temelia unei asemenea vieţi şi că adevărata pace izvorăşte din maturitatea credinţei şi a dragostei. Aceasta este mărturia ei făcută prin intermediul unei imagini de adâncă simplitate, cu desăvârşire curăţată de orice umbră de auto-mulţumire şi suficienţă de sine.

   Ea s-ar fi putut lăuda spunând că devenise un zid puternic sau că pieptul ei era desăvârşit. Dar nu! Ea declară simplu că în ochii Lui era ca una care a găsit pacea.