Pregătire pentru cea de-a doua venire (2)

"Cine este aceea (...) rezemată de iubitul ei?"

Întrebarea declanşează o descriere limpede, făcută de cel Preaiubit. "Te-am trezit sub măr; acolo te-a născut mamă-ta, acolo te-a născut şi te-a făcut ea". Fata nu este altceva decât o biată păcătoasă, pe care harul a mântuit-o. Iar harul acesta, "Ierusalimul cel de sus (...) care este mama noastră, a tuturor" (Galateni 4.26), cuprinde planul din veşnicii al Tatălui şi alegerea divină, întreaga lucrare răscumpărătoare a Fiului şi lucrările de sfinţire ale Duhului Său cel Sfânt. Harul este lucrarea unită a Dumnezeului Triunic, aşa cum apare consemnată în Cuvântul Său cel Sfânt. Când harul porneşte în căutarea unui păcătos, peste acesta se aşează ocrotirea Mântuitorului, Cel care Îşi dăruieşte dragostea şi Se istoveşte pe Sine până când păcătosul capătă viaţa şi se ridică la realitatea dragostei lui Hristos.

Mărul de aici este acelaşi ca în 2.3 şi este o reprezentare a lui Hristos, în plinătatea dragostei Lui. Când fetei i s-au deschis ochii întâia dată, i s-au deschis asupra Lui, Cel a cărui fiinţă este "toată plină de farmec". Primul lucru pe care l-a descoperit a fost că la adăpostul dragostei Lui îşi află ocrotirea şi tot ce-i este cu trebuinţă pentru viaţă. Ea şi-a găsit adevăratul sine şi a atins culmea spirituală atunci când L-a descoperit pe El ca "mărul între copacii grădinii". Cât de bine îi prinde acum ca Iubitul să-i reamintească de începutul vieţii ei de har. Ea îi datorează totul Lui şi Harului Său. (8.6)

După ce i-a fost reamintită adevărata origine, sentimentele ei nu puteau fi decât unele de adâncă umilinţă. N-avea cum să nu-şi dea seama de propria ei micime, de zădărnicia oricărui efort personal, de nesiguranţa aspiraţiilor şi deşertăciunea căutării vreunui lucru de valoare. Toată nădejdea ei era acum în Domnul Însuşi, pentru că, dacă voia să meargă până la capăt, nu stăruinţa ei i-ar fi fost de folos, ci doar puterea Domnului, singura în stare s-o păstreze şi s-o susţină. Nici ajutorul spiritual venit din partea celorlalţi, în scopul zidirii ei, nu i-ar fi fost de ajuns pentru o înaintare consecventă, ci numai harul şi puterea primite neîntrerupt de la Domnul Însuşi.

Ajungând la înţelegerea acestui adevăr, ea nu poate acum decât să spună: "Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău". "Inima" este sălaşul dragostei iar "braţul" înseamnă putere. Deci Îi cerea Domnului să îi dea un loc pentru totdeauna în inima Lui şi s-o facă să simtă siguranţa ei nezdruncinată. De fapt, ea îi spunea: "După cum preoţii din vechime purtau pe pieptare şi pe umerii lor numele fiilor lui Israel, la fel Te rog fierbinte să mă ţii aproape de inima Ta şi să mă sprijini cu tăria braţului Tău. Îmi cunosc nestatornicia şi înclinaţia spre deşertăciune. Îmi dau seama de neputinţa mea. O, Doamne, orice încercare a mea de a mă păstra până Îţi voi vedea faţa, n-ar face decât să aducă ruşine Numelui Tău, iar mie - cădere şi pierzare. Toată nădejdea mea de a continua este în dragostea şi tăria Ta. În trecut, Ţi-am mărturisit dragostea mea, dar cât de şovăielnică s-a dovedit ea a fi! De-acum, privesc doar la Tine. Odinioară, Te apucasem strâns de mână, dar oricât de puternică era strânsoarea mea, totuşi, cât de slabă să se poată ţine de Tine! Puterea mea nu era altceva decât totală slăbiciune, de aceea, încrederea mea, azi, nu mai este în tăria mea. Dragostea şi puterea Ta trebuie să mă ţină pentru veşnicie. Nu mai îndrăznesc să vorbesc despre dragostea mea pentru Tine, ci despre a Ta pentru mine".