Predica de pe munte

Bunurile pământești ne sunt date spre a fi folosite, nu pentru a fi agonisite.

După cum Israel a primit zilnic mana de la Dumnezeu fără a fi fost nevoit să se îngrijoreze de mâncare și băutură, și după cum mana păstrată de pe o zi pe alta se strica, tot astfel, ucenicul trebuie să primească zilnic partea sa de la Dumnezeu. Însă dacă o agonisește ca bogăție de durată, pervertește nu doar harul ci și pe sine însuși.

Inima se va lega de comorile adunate. Bunurile agonisite devin o barieră între mine și Dumnezeu. Unde este comoara mea, acolo este încrederea mea, siguranța mea, mângâierea mea și dumnezeul meu. Comoara devine închinare la idoli.

Dar unde este granița dintre bunurile pe care trebuie să le folosesc și comoara pe care nu trebuie să o adun? Dacă schimbăm ordinea enunțului și spunem: lucrurile de care îți este legată inima, acelea sunt comoara ta, deja avem răspunsul. Poate fi o comoară neînsemnată, nu depinde de mărime, ci numai de inimă și de tine. Dacă întreb mai departe cum recunosc lucrurile de care îmi este legată inima, și de data aceasta, răspunsul este simplu și clar:

Tot ce te împiedică să-L iubești pe Dumnezeu mai presus de orice, tot ce stă între tine și ascultarea ta de Isus este comoara de care îți este legată inima.

Fiindcă inima omenească are nevoie de o comoară, este bine ca omul să aibă una după voia lui Isus dar nu una pământească supusă degradării, ci una care rămâne în cer. COMORILE DIN CER despre care vorbește Isus, nu reprezintă, desigur, acea comoară unică - Isus Însuși - ci sunt comori adunate realmente de ucenici. Aceste cuvinte exprimă o mare promisiune, că, urmându-L pe Isus, ucenicul dobândește comori cerești, care nu sunt trecătoare, care îl așteaptă și cărora li se va alătura. Ce fel de comori ar putea fi acestea dacă nu caracterul extraordinar și ascuns al vieții de ucenicie; ce fel de comori ar putea fi, dacă nu roadele suferințelor lui Hristos, produse de viața celor care-L urmează?

Dacă ucenicul și-a încredințat complet inima lui Dumnezeu, atunci el știe CĂ NU POATE SLUJI LA DOI STĂPÂNI. Pur și simplu, nu poate. În ucenicie, lucrul acesta este imposibil. Cineva ar putea fi tentat ca, prin inteligența și prin experiența lui creștină, să arate că totuși se poate sluji la doi stăpâni, lui Mamona și lui Dumnezeu, dând fiecăruia, cu anumite limite, ceea ce i se cuvine. În calitate de copii ai lui Dumnezeu, de ce n-am putea fi în egală măsură niște copii fericiți ai acestei lumi, care se bucură de darurile Sale bune și primesc comorile, ca binecuvântări de la Dumnezeu? Dumnezeu și lumea, Dumnezeu și bunurile ei își stau împotrivă deoarece lumea și bogățiile caută să pună stăpânire pe inima noastră și, abia după ce ne-au câștigat inima sunt ceea ce sunt. Fără inima noastră, bogățiile și lumea nu sunt nimic. Sursa lor de putere este inima noastră. De aceea, sunt potrivnice lui Dumnezeu.

Putem oferi inima noastră numai unuia, în iubire deplină, ne putem atașa numai de un singur domn. Tot ce se împotrivește acestei iubiri cade pradă urii. Conform spuselor lui Isus, nu există decât urât sau iubit. Există numai două posibilități: ori Îl iubești pe Dumnezeu, ori bogățiile lumii.

Dacă iubești lumea, Îl urăști pe Dumnezeu iar dacă Îl iubești pe Dumnezeu, urăști lumea. Contează prea puțin dacă intenționezi acest lucru și dacă îl faci în mod conștient sau nu. Cu siguranță, nu vei intenționa asta și, probabil, nici nu vei ști ce să faci. De fapt, nu vrei acest lucru, ci mai degrabă vrei să slujești ambilor stăpâni. Vrei să-L iubești pe Dumnezeu și bogățiile, de aceea vei nega întotdeauna că-L urăști pe Dumnezeu. Îl iubești pe Dumnezeu - zici tu. Dar tocmai fiindă Îl iubim pe Dumnezeu în paralel cu bunurile lumii, această dragoste față de Dumnezeu devine ură, ochiul și-a pierdut simplitatea, inima nu mai are părtășie cu Isus. Fie că vrem, fie că nu, lucrurile nu pot sta altfel.

Nu puteți sluji la doi stăpâni, voi, cei aflați pe drumul uceniciei!

De aceea vă spun: nu vă îngrijorați cu privire la viața voastră gândindu-vă cu ce vă veți îmbrăca! Oare nu este viața mai mult decât hrana, și trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Uitați-vă la păsările cerului: ele nu seamănă, nici nu seceră și nici nu strâng nimic în hambare, și totuși Tatăl vostru ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai de preț decât ele? Și apoi, cine dintre voi, îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la statura lui? Și de ce vă îngrijorați cu privire la îmbrăcăminte? Luați aminte cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu trudesc, nici nu torc...