Povara urii

"Fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Cristos." (Efeseni 4.32)

   În fiecare săptămână Kevin Tunnell trebuie să trimită prin poştă un dolar unei familii pe care ar prefera să o uite. Această familie l-a dat în judecată cerând daune de 1,5 milioane de dolari, dar s-au mulţumit cu 936 de dolari, sumă ce urma a fi plătită dolar cu dolar. Familia respectivă aşteaptă plata în fiecare vineri, astfel încât Tunnell nu va uita niciodată ce s-a întâmplat în prima zi de vineri a anului 1982.

   E ziua în care fiica familiei respective a murit. Tunnell a fost condamnat pentru ucidere din culpă şi conducere în stare de ebrietate. Avea şaptesprezece ani. Fata avea optesprezece. Tunnell şi-a ispăşit pedeapsa stabilită de tribunal. Apoi a petrecut şapte ani militând împotriva conducerii în stare de ebrietate, cu şase ani mai mult decât i s-a cerut prin sentinţă judecătorească. Dar mereu uită să trimită dolarul. Restituirea aceasta săptămânală trebuie să dureze până în anul 2000. Optesprezece ani. Tunnell completează cecul pe numele victimei, îl trimite prin poştă familiei acesteia, iar banii sunt depozitaţi într-un fond pentru burse.

   Familia fetei l-a dus înaintea tribunalului de patru ori pentru că nu a respectat termenii sentinţei. După cea mai recentă dintre aceste apariţii la tribunal, Tunnell a petrecut treizeci de zile în închisoare. El insistă că nu sfidează ordinul tribunalului, ci este bântuit de moartea fetei şi chinuit de faptul că în fiecare săptămână trebuie să-şi amintească ce s-a petrecut. A oferit familiei fetei două cutii pline de cecuri care ar acoperi plăţile săptămânale până în anul 2001, un an mai mult decât i se cere, dar aceştia au refuzat. Nu vor bani, ci penitenţă.

   Ca să cităm cuvintele mamei fetei: "Vrem să primim cecul în fiecare săptămână, la timp. trebuie să înţeleagă că vom continua până în luna august a anului 2000. Îl vom aduce înaintea tribunalului în fiecare lună dacă va fi nevoie."

   Puţini ar pune sub semnul întrebării mânia familiei. Doar cei naivi ar considera că e drept ca cel vinovat, să rămână nepedepsit. Dar mă preocupă un lucru. Sunt suficiente 936 de plăţi? Nu din perspectiva celui ce le trimite, ci a familiei care le cere. Când vor primi ultima plată vor fi împăcaţi? Va putea familia aceasta să pună totul deoparte în august 2000? Sunt suficienţi optesprezece ani de restituiri? 196 de luni de remuşcări e un număr adecvat?

   Cât de mult e suficient? Dacă ai fi în familia aceasta şi Tunnell ar fi ţinta, câte plăţi ai cere? Mai bine zis câte plăţi ceri?

   Nimeni - şi repet - NIMENI  nu trece prin viaţă fără să fie rănit. Undeva cineva te-a rănit. Ca şi fata aceea de optesprezece ani, şi tu ai fost o victimă. Ea a murit pentru că cineva a băut prea mult. Poate o parte din tine a murit pentru că cineva a spus prea mult, a cerut prea mult sau a neglijat prea mult.

   Toţi suntem răniţi, prin urmare toţi trebuie să decidem: Câte plăţi voi cere? Poate nu îi cerem celui care ne-a ofensat să scrie cecuri, dar avem alte modalităţi de a echilibra balanţa.

   Tăcerea este o tehnică populară (Ignoră-l când vorbeşte). Distanţa este la fel de eficientă. (Când se îndreaptă spre tine, porneşte în direcţia opusă). Tachinarea este o a treia unealtă de răzbunare. (O, văd că mai ai şi degetele de la mâini! Ciudat că nu le foloseşti niciodată ca să mă suni! "O, Joe, ce drăguţ din partea ta să ne vizitezi şi pe noi, bieţi peoni nepromovaţi".)

   E uimitor de câtă creativitate dăm dovadă când vrem să ne răzbunăm. Dacă îi pot mânji o seară, strica o zi, ruina o vineri, dreptatea e servită, iar eu sunt mulţumit.

   Deocamdată. Până îmi amintesc din nou de tine. Până se întâmplă ceva ce îmi aminteşte de fapta ta, iar atunci voi cere încă un cec. Nu am de gând să te las să te vindeci înainte. Atâta timp cât sufăr eu, suferi şi tu. Atâta timp cât mă doare pe mine, te doare şi pe tine. M-ai tăiat, iar eu te voi chinui atâta timp cât sângerez eu, chiar dacă va trebui să redeschid eu însumi rana.

   O putem numi dependenţă severă. Obiceiul se formează destul de nevinovat, prin doza de mânie pe care ne-o îngăduim atunci când suferim. Nu mult, doar o seringă-două de ranchiună. Fluxul emoţiei ne amorţeşte durerea, aşa că ne întoarcem să mai luăm şi mărim doza. Dispreţuim nu numai faptele omului, ci şi persoana lui. Îl insultăm. Îl facem de ruşine. Îl ridiculizăm. Valul ne umple de energie. Plini de drogul răutăţii, rolurile se schimbă. Nu mai suntem victime, ci învingători. Ne simţim bine. Curând ajungem să îl urâm pe el şi pe toţi cei asemenea lui. ("Toţi bărbaşii sun ticăloşi!" "Toţi predicatorii sunt materialişti!" "Nu poţi avea încredere în femei.") Progresia este previzibilă. Durerea se transformă în ură, iar ura în furie pe măsură ce devenim narcomani incapabili să lăsăm să treacă o zi fără să ne injectăm direct în venă intoleranţa şi amărăciunea.

   Cum se va echilibra balanţa? Cum să întrerup ciclul? Câte plăţi să cer? Petru I-a adresat o întrebare asemănătoare lui Isus: "Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Pănă la şapte ori?" (Matei 18.21)

   Petru se temea ca nu cumva să ierte de prea multe ori pe cel care i-a greşit. Legea iudaică stipula ca partea vătămată să ierte de trei ori. Petru e dispus să dubleze acea cifră şi să mai pună ceva la ea. Cu siguranţă credea că Isus va fi impresionat. Dar Isus nu e deloc impresionat. Răspunsul Stăpânului ne uimeşte şi acum. "Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte".

   Dacă te-ai oprit să socoteşti cât fac şaptezeci de ori câte şapte, nu ai prins esenţa. Isus spune că dacă ţii socoteala îndurării, nu mai eşti îndurător. Dacă îţi măsori harul, nu dai dovadă de har. Harul nu trebuie să ţi se epuizeze niciodată.